Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Iuliu Maniu – Sfinxul de la Bădăcin

Iuliu Maniu s-a nascut pe 8 ianuarie 1873 in Simleu Silvaniei, judetul Sălaj si a decedat 5 februarie 1953 la închisoarea Sighet. El a fost avocat şi om politic; unul dintre principalii artizani ai unirii Transilvaniei cu România; preşedinte al Partidului Naţional Român in perioada 1919-1926; preşedinte al PNŢ intre octombrie 1926-mai 1933; noiembrie 1937-iulie 1947 si preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 13 iunie-8 octombrie 1930; 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933).

Despre viata sa:

Fiul avocatului Ion Maniu (strănepot al lui Simion Bărnuţiu) şi al Clarei Coroianu, sora memorandistului Iuliu Coroianu. Urmează gimnaziul reformat din Zalău, apoi cursurile universităţilor din Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând doctoratul în drept (1896).

Se implică în lupta de emancipare a românilor din Austro-Ungaria încă din anii studenţiei, când susţine acţiunile desfăşurate prin Memorandum. Ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), care urmărea crearea unui front comun al naţionalităţilor aflate sub dominaţia austro-ungară.

După încheierea studiilor este avocat la Simleu (din 1898), apoi jurist al Mitropoliei Române Unite din Blaj (până în 1915). Se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungare, pe principiul egalităţii între naţiunile existente şi pentru activism politic (participarea la viaţa politică a Ungariei, inclusiv în Parlamentul de la Budapesta). Vicepreşedinte al PNR din 1904, deputat din 1906 în Parlamentul din capitala Ungariei, se remarcă prin lupta dusă pentru drepturile românilor ardeleni. De la tribuna forului legislativ, prin discursurile sale de înaltă ţinută, a combătut politica de maghiarizare forţată utilizând argumente istorice, juridice şi politice. Incorporat în armata austro-ungară (1915), este trimis pe fronturile rusesc şi italian. In condiţiile destrămării Austro-Ungariei (octombrie 1918), ia iniţiativa organizării militarilor români în Senatul Militar Român (Viena, 31 octombrie 1918), pentru a contribui la preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, de către Consiliul Naţional Român Central, creat la 30 octombrie 1918, din care face parte.

Susţine despărţirea Transilvaniei şi Banatului de Ungaria şi unirea cu România, având un rol important în elaborarea rezoluţiilor adoptate de Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918. In faţa românilor adunaţi la Alba Iulia ţine un strălucit discurs în care arăta că „noi… privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor”.

A doua zi (2 decembrie) este ales preşedinte al Consiliului Dirigent şi şef al Resortului de Interne (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920), organism provizoriu menit să pregătească trecerea puterii către organismele de stat ale României Mari. Sub conducerea sa, Consiliul adoptă Legea pentru reformă agrară în Transilvania şi Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii, începând cu vârsta de 21 de ani.

Este ales preşedinte al PNR după moartea lui Gheorghe Pop de Băseşti (9 august 1919). Incercând adaptarea şi încadrarea PNR în sistemul politic din România întregită, refuză unirea cu liberalii lui Ion I.C. Brătianu şi decide constituirea unei alternative la guvernare, prin unificarea cu formaţiuni politice din Vechiul Regat. Astfel, PNR fuzionează cu ceea ce mai rămăsese din Partidul Conservator Democrat al lui Take tlonescu (1922) şi cu Partidul Naţionalist al Poporului (1925), rezultat prin unirea Partidului Naţionalist Democrat al lui Nicolae Iorga cu o grupare condusă de Constantin Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului. Alăturarea unor personalităţi de asemenea anvergură nu a fost însă de lungă durată, atât Nicolae Iorga, cât şi Argetoianu părăşind partidul. Viabilă se dovedeşte însă fuziunea cu Partidul Ţărănesc al învăţătorului Ion Mihalache (10 octombrie 1926), noul partid rezultat, PNŢ, reuşind să cucerească puterea în 1928, în urma unei ample campanii de răsturnare a liberalilor.

Este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930; 13 iunie-8 octombrie 1930; 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933), iar alegerile organizate în 1928 dau cel mai mare scor electoral înregistrat de un partid în perioada interbelică: 77,76% din voturi pentru PNŢ. Încrederea şi speranţele populare atât de mari nu pot fi însă satisfăcute, guvernul având de gestionat efectele celei mai grave crize economice mondiale. Incearcă menţinerea stabilităţii economice prin împrumuturi externe şi concesionarea unor activităţi economice, în condiţii nu tocmai avantajoase pentru statul român. Guvernul excelează prin iniţiative legislative care deschid porţile capitalului străin în economia românească.

Sprijină venirea pe tron a lui Carol II, sperând că tandemul Ion I.C. BrătianuRegele Ferdinand, care condusese România atâţia ani, va fi înlocuit de unul Iuliu Maniu – Carol II. Regele nu s-a lăsat însă dominat, iar condiţiile puse de Iuliu Maniu la venirea pe tron (despărţirea de Elena Lupescu şi reluarea legăturii cu principesa Elena) nu au fost asumate. Partidul suferă o serie de defecţiuni importante, lideri de frunte părăsindu-l pentru a forma alte partide: Nicolae Lupu şi Grigore Filipescu în 1927, Constantin Stere în 1930, Grigore Iunian în 1932 şi Al. Vaida-Voevod în 1933.

In mai 1933 demisionează din fruntea partidului în semn de protest faţă de îndrăzneala lui Alexandru Vaida-Voevod de a fi acceptat, fără a-l fi consultat în prealabil, numirea acestuia de către rege la conducerea unui nou guvern. După patru ani petrecuţi la Bădăcin, revine la cârma partidului, care a fost condus în această perioadă de I. Mihalache. In 1937 contribuie din nou la căderea liberalilor, printr-un pact de neagresiune semnat cu Mişcarea Legionară, PNL-Gh. Brătianu, Uniunea Agrară a lui C. Argetoianu şi Partidul Evreiesc. Nu obţine însă suficiente voturi pentru a prelua guvernarea, iar ţara alunecă încet spre instaurarea regimului autoritar al lui Carol II. După abdicarea lui Carol II refuză participarea la guvernare alături de Ion Antonescu. Se împotriveşte cu putere cedărilor teritoriale din 1940, dar fără succes. După eliberarea Basarabiei (1941) se opune continuării războiului antisovietic dincolo de Nistru. Se manifestă ca principala personalitate opozantă în perioada regimului antonescian, solicitând, prin numeroase memorii, ieşirea din războiul dus alături de Germania.

După 23 august 1944 refuză preluarea guvernului care probabil ar fi avut aceeaşi soartă ca şi cabinetul N. Rădescu, în faţa ofensivei comuniştilor sprijiniţi de Moscova. Este un adversar înverşunat al comunizării României, dar sfârşeşte prin a fi victima acesteia. Bătrân, trece prin grele încercări: arestarea (1947) în urma înscenării de la Tămădău, procesul politic trucat (octombrie-noiembrie 1947), condamnarea la temniţă grea pe viaţă şi detenţia la Sighet, unde îşi găseşte sfârşitul.

Nu se cunoaşte nici astăzi locul înmormântării, probabil în „Cimitirul Săracilor” de la marginea oraşului. Lider politic cu mari calităţi, nu a avut şansa de a guverna în perioade faste. S-a făcut apel la el în perioadele de criză, dar nu a dorit să-şi compromită numele în alte situaţii delicate, după experienţa guvernării în perioada crizei economice. Neîntrecut în a arăta şi combate greşelile guvernanţilor, în arta negocierii politice (îşi supunea interlocutorii la nesfârşite „pertractări”), i s-a reproşat lipsa de curaj în a prelua puterea în momentele de cumpănă. Posteritatea i-a recunoscut meritele incontestabile ale luptei curajoase, în condiţii ostile, pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria şi contribuţia la realizarea unirii Transilvaniei şi Banatului cu România. Personalitate incoruptibilă şi de o mare energie în lupta de opoziţie, fără înclinaţie pentru confortul material, a fost omul politic prin excelenţă, preocupat permanent de destinul ţării. Membru de onoare al Academiei Române (1919), exclus în 1948, repus în drepturi post-mortem, în 1990.

A scris Ardealul în timpul războiului (1921), Chestiunea Banatului (1924), Problema minorităţilor (1924), România şi revizuirea tratatelor (1934), Unirea Ardealului (1934). In 1991 i-a fost publicat Testamentul moral-politic.

Read more: http://biografii.famouswhy.ro/

Postat în:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , ,

10 Responses

  1. […] lupte ca si candidat al Partidului Naţional Taranesc in România in 1946, dar liderul partidului, Iuliu Maniu l-a sfătuit sa stea la Londra. In exil Ion Ratiu s-a aruncat in lupta împotriva comunismului […]

  2. […] Iuliu Maniu a fost mentorul si modelul sau de-a lungul intregii sale existente. […]

  3. […] politice, funcţie pe care şi-o menţine şi după fuziunea cu Partidul Naţional (condus de Iuliu Maniu) prin care, în anul 1926, se formează Partiul Naţional Ţărănesc, al cărui doctrinar avea să […]

  4. […] puterii de către PNŢ, în 1928, ocupă o serie de funcţii ministeriale în guvernele conduse de Iuliu Maniu şi Gheorghe Mironescu: ministru al Agriculturii şi Domeniilor (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930; […]

  5. […] românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu Mare, Maramureș), semnat de Iuliu Maniu, Mihai Popovici și încă 48 de fruntași ai PNȚ, este prezentat regelui Carol al II–lea. În […]

  6. […] la punctele de vedere prea intransigente și adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziție, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, […]

  7. […] 1928 – Partidul Național-Țărănesc formează un nou guvern, condus de Iuliu Maniu. […]

  8. […] care evidenţia imensa popularitate a Regelui Mihai I şi a Partidelor Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi Naţional-Liberal Constantin (Dinu) Brătianu, în contrast cu lipsa de popularitate a […]

  9. […] extraordinară a Comitetului Executiv al PNȚ – Iuliu Maniu, la care se analizează desfășurarea alegerilor și rezultatele […]

  10. […] 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Galaţi – capitala regiunii

Galati-capitala regiunii

Actiunea 2012

Unirea Republicii Moldova cu Romania Actiunea2012

Statistici

  • 122,261 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 53 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Laivindur’s Page

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: