Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Mihail Kogălniceanu

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume„, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.
Mihail Kogălniceanu s-a nascut pe data de 6 septembrie 1817 in Iaşi si a decedat pe 20 iunie 1891 la Paris. El a fost istoric, avocat, scriitor, publicist, diplomat şi om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi (30 aprilie 1860-17 ianuarie 1861), preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865); preşedinte al Academiei Române (28 martie 1887-27 martie 1890).
Despre viata sa:
Fiul cel mare al vornicului Ilie Kogalniceanu şi al Catincăi, orfană crescută în familia viitorului domn Mihail Sturdza. Primeşte primele învăţături de la călugărul Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenim şi la Institutul francez al lui Lincourt din Iaşi. Îşi desăvârşeşte studiile la Colegiul din Luneville, Franţa (1834) şi la Universitatea din Berlin (1835), perioadă în care face parte din cercul revoluţionarilor români, alături de Ion Ghica, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu ş.a. şi începe să publice o serie de lucrări istorice.
Revenit în Moldova (1838), este numit locotenent aghiotant al domnului Mihail Sturdza. Până în 1848 se dedică unei intense activităţi cultural-ştiinţifice: este scriitor, istoric, proprietar al unei tipografii, editor de izvoare, traducător şi publicist (fondează şi scrie la „Dacia literară”, 1840, „Arhiva românească”, 1840, „Propăşirea”, 1844). In acest timp practică şi avocatura.
Incercarea sa de a ţine un curs de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi este stopată chiar după lecţia de deschidere, în care a susţinut idei considerate prea îndrăzneţe pentru acea perioadă. Adept al ideilor reformiste, nu poate lua parte la încercarea revoluţionară de la Iaşi (27 martie 1848), acţionând însă în Bucovina, la Cernăuţi, unde redactează Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova şi Proiect de Constituţie pentru Moldova, programe politice destinate reformării sociale şi politice.
Revenit în ţară în 1849, i se încredinţează de către noul domn, Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856), funcţiile de director la Departamentul Lucrărilor Publice (1849-1850) şi Ia Departamentul Treburilor din Lăuntru (1851-1852).
Devine industriaş, deschizând o fabrică de postav la Târgu Neamţ. Treptat, relaţiile cu domnul se răcesc. Este unul dintre liderii Mişcării Unioniste. In 1855 fondează ziarul „Steaua Dunării” şi se află printre cei mai activi membri ai Comitetului Central al Unirii (creat la 7 februarie 1857, la Iaşi). Militează pentru unire în cadrul Adunării ad-hoc (adunarea aprobă proiectul său privind organizarea Principatelor Române) şi în Adunarea Electivă pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn (5 ianuarie 1859). Rosteşte discursul de primire a jurământului depus de domnul Unirii, în care arăta că „prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pre tine domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara o doreşte: la legi nouă om nou”.
Este unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici şi colaboratori ai lui Cuza, principalul secondant în realizarea marilor reforme ale acestuia. Inspiră şi sprijină lovitura de stat din 2 mai 1862 princare Cuza dizolvă Parlamentul care se opunea reformelor, la fel şi plebiscitul pentru aprobarea noii Constituţii (Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, 1864), care acorda atribuţii lărgite executivului reprezentat de domn şi de guvern. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865, timp în care este şi ministru al Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice), realizează marile reforme care vor constitui fundamentul României moderne: secularizarea averilor mănăstireşti, scăderea censului şi lărgirea bazei electorale prin reforma electorală, reforma agrară, prin care au fost împroprietărite circa 500 000 de familii ţărăneşti, adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi, a Codului Civil şi a Codului Penal, adoptarea Legii instrucţiunii publice şi a Legii pentru organizarea puterii armate, înfiinţarea Şcolii Superioare de Litere, a Şcolii de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură, a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti.După abdicarea lui Cuza şi venirea pe tron a lui Carol I este o vreme izolat, dar revine, fiind numit ministru al Internelor (16 noiembrie 1868— 24 ianuarie 1870; 11 iulie 1879-16 aprilie 1880) şi al Afacerilor Străine (27 aprilie- 23 iulie 1876; 3 aprilie 1877-24 noiembrie 1878). Impreună cu Ion C. Brătianu este artizanul cuceririi independenţei de stat pe tărâm diplomatic. In timpul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor, ca răspuns la o interpelare, rosteşte memorabilele cuvinte ce vor fi interpretate drept proclamarea oficială a independenţei naţionale: „în stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă”. Prezintă, alături de acelaşi I.C. Brătianu, punctul de vedere românesc în cadrul Congresului de la Berlin, cerând, între altele, ca nicio parte din teritoriul ţării să nu fie dezlipită, stăpânirea asupra gurilor Dunării şi a Insulei Şerpilor, primirea unor despăgubiri de război şi independenţa de stat.

In general, era un adept al neutralităţii în politica externă şi al unei politici de colaborare cu statele vecine. Ultima sa demnitate importantă este aceea de ministru plenipotenţiar la Paris (17 aprilie 1880-1 iulie 1881). Liberal moderat, face parte din Comitetul executiv al noului-creat PNL (1875), apoi din disidenţa acestuia, Partidul Liberal Democrat (1885-1890), condus de Dumitru C. Brătianu; revine în PNL în 1890. A avut o activitate culturală prodigioasă: membru fondator (1868) al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte (1887-1890) al Academiei Române, preşedinte al Secţiei Istorice a înaltului for.

In literatură a abordat diverse genuri: corespondenţa, însemnările de călătorie, schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul, teatrul. Unul dintre cei mai mari oratori români, om de cultură enciclopedică, precursor al istoriografiei româneşti (Nicole Iorga îl considera „cel dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc”), jurnalist de mare talent, reformator politic şi social: calităţi şi contribuţii pentru care ocupă un loc de frunte în civilizaţia românească. A dat românilor tot ce se putea da în momentele cruciale ale istoriei lor: la 1848 a formulat cel mai consistent şi echilibrat program revoluţionar, a fost unul dintre artizanii Unirii Principatelor (1859), în timpul domniei lui Cuza a realizat primele reforme profunde ale societăţii, iar sub Carol, contribuţia sa la independenţă a fost esenţială.

In scrierile sale istorice subliniază ideea continuităţii şi unităţii politice a românilor, argumentează neceşitatea dezrobirii ţiganilor şi înfăptuirea reformelor sociale.

Considera istoria „cartea de căpătâi a popoarelor”, armă pentru „ocrotirea drepturilor noastre împotriva naţiilor străine”. Intre operele sale se numără: Moldau und Wallachei. Românische oder Wallachische Sprache und Literatur (Berlin, 1837), Esquisse sur l’histoire, Ies moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens (Paris, 1837), Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Paris, 1837), Cartea Verde a României (1878), Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor (1891).

A editat colecţii de documente: Letopiseţele Ţării Moldovei (3 vol., 1852, 1845-1846), Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei (3 vol., 1872-1874) şi Răpirea Bucovinei după documente autentice (1875).

Sursa: 

   1. famouswhy.ro
   2. istoria.md

Postat în:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , ,

2 Responses

  1. […] săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele […]

  2. […] Ioan Cuza în sferele mai înalte ale puterii acesta preferând sa se bazeze pe moderati ca Mihail Kogalniceanu. In toata domnia lui Cuza detine ca functie mai importanta portofoliul Finantelor (28 mai-5 iulie […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Galaţi – capitala regiunii

Galati-capitala regiunii

Actiunea 2012

Unirea Republicii Moldova cu Romania Actiunea2012

Statistici

  • 122,323 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 53 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Laivindur’s Page

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: