Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

O poezie pe zi (8)

Imnul lui Stefan cel Mare

……………de Vasile Alecsandri

La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.

Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.

În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O poezie pe zi (7)

Hora Unirii

….de Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o faimă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , , , , , , , , , , , ,

O poezie pe zi (6)

Sora draga, basaraba

….de Mircea Istrate Dorin

Soră dragă, lasă-ţi ochii, care-ntruna vreme plâng,

Să se-ndrepte către mine, ca la suflet să te strâng
Şi-a ta lacrimă de miere şi-al tău bocet întristat
Din blestem amar de fiere, rugă fie de-nchinat.

Domnul să ne de-a putere şi scânteia unui gând,
Ca să vină vremea ceea să fim una pe pământ,
Ca şi cum e maica noastră, dulcea limbă românească,
Grai de suflet care vine dintr-o vreme strămoşească.

Amândouă, Prutul, astăzi, de pe maluri adăstând,
Aşteptăm să ne-mpreune domnul Ştefan, drag şi sfânt,
Că în el ne stă nădejdea de blestem ne slobozească
Să fim iar ce-am fost odată, rai de clipă-mpărătească.

Lasă-ţi, Doamne, umbra morţii, ia-ţi oştenii tăi bărbaţi
Şi, la vreme norocoasă, trece Prutul către fraţi,
Mi te-opreşte la Soroca, la Tighina şi Orhei,
Şi-ai să vezi cum fug muscalii dinainte-ţi, dacă vrei.

Că de nu, Moldova-ţi dragă, cea grădină înflorată,
Cu acei ce azi ţin hăţul n-o fi una niciodată,
Vino dară, mândre Ştefan, c-al nost’ suflet rău ne doare,
N-avem lacrimi a mai plânge, şi de toate ne sloboade.

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , , , , , , , ,

O poezie pe zi – ziua 5

Balada

de Andrei Strâmbeanu

Pe la miezul verii,
La Masa Tacerii,
Sed pe scaune, tacuti,
Doisprezece surdomuti.

Nu-s betegi de betegie,
Ci sunt hoti de meserie.
Le-a-nghetat pe fata ciuda
Si toti seamana cu Iuda.

Taca mutii ca pamântul,
Eu i-aud ce spun cu gândul:
“Masa asta ca un soare,
Ca o Românie Mare,
Sa nu aiba ea sertare
Pline cu margaritare?
Cu argint,cu nestemate
Si cu aur în carate?
Nu se poate!
Nu se poatei!”

Apucând ciocan si dalta,
Sar la cina cea de piatra.
Bat de tremura gradina,
Bat pân’ cade Bucovina.
Taie si cu sabia
Herta, Basarabia.
Insula, Cadrilaterul
Haicuite-s tot cu fierul.

Schingiuesc Ardealul, dar
Nu gasesc nici un sertar,
Si nici un margaritar,
Si nici macar treizeci de arginti.
Geaba mai scrâsnesc din dinti.

Gasesc mersul lor pe brânci,
Pîn’la gura unei stânci.
Aici,tot din piatra-aleasa,
Alt Brâncusi ciopleste-o masa.
Tot rotunda, ca un soare,
Ca o Românie Mare.
Masa fara de sertare,
Masa pentru cugetare.

Om cu chip dumnezeesc!
Surdomutii-l rastignesc
Chiar pe masa cea rotunda,
Fug apoi sa se ascunda
În Carpati, în fundul zarii.
Ah, ce oameni neacatarii!
Fug prin cronicile tarii…

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , , ,

O poezie pe zi (z04)

Oda Ostaşilor Români

..……de Vasile Alecsandri

Juni ostasi ai tarii mele, însemnati cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei soimani de munte!
Am cântat în tinerete stramoseasca vitejie,
Vitejie fara seaman pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunarea în Marea si din Marea dus în lume!

Vin acum, la rândul vostru, sa v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescuta si cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin sa va privesc în fata,
Voi, nepasatori de moarte, dispretuitori de viata,
Ce-ati probat cu-avântul vostru lumii pusa în mirare,
Ca din vultur vultur naste, din stejar stejar rasare!

De la domn pân’ la opinca, dusi de-o soarta norocoasa,
V-ati legat în logodire cu izbânda glorioasa
S-ati facut ca sa pricepem a trecutului marime,
Masurându-va de-o seama cu-a stramosilor naltime,
S-aratând, precum prin nouri mândrul soare se arata,
Cine-am fost odinioara, cine iar vom fi odata!

Sa traiti, feciori de oaste! Domnul sfânt sa va ajute
A strabate triumfalnic în cetati si în redute,
Ca la Rahova cu turnul, ca la Grivita cu zborul,
Ca la Plevna, unde astazi cei întâi ati pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, si prin fapt de barbatie
Ridicând o tara mica peste-o mare-mparatie!

O! viteji de vita veche! Auziti în departare
Acel vuiet fara nume ce rasuna ca o mare?…
Sunt bataile de inimi a întregui neam al nostru
Ce aduna zi si noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt varsarile de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urarile voioase pentru-acel care învinge!

O! români, în fata voastra, colo-n tainica cea zare,
Vedeti voi o raza vie care-ncet, încet rasare,
Strabatând prin umbra deasa de lungi secoli adunata?
E voiosul fapt de ziua mult dorita, mult visata,
E lumina re-nvierii, e luceafarul sperarii,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnarii!

Dragii mei! din focul luptei oteliti când va-ti întoarce
La camin, unde românca, asteptând, suspina, toarce,
Tot poporul: ruda, frate, sora, mama si parinte,
Ca la domni, cu pâini si sare, vor iesi voua-nainte.
Caci din voi fiestecare poarta-n frunte o cununa
Si de gloria de astazi, si de gloria strabuna!

Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreste!
Viitorul României dat-a mugur ce-ncolteste!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creste cu marirea unui neam în desteptare.
Mi-am vazut visul cu ochii, de-acum pot sa mor ferice!
Astazi lumea ne cunoaste: Român zice, Viteaz zice.

Mircesti, 28 noiembrie 1877

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , ,

O poezie pe zi – ziua 3

 

Scrisoarea III

de Mihai Eminescu

 

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
– Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , , , ,

O poezie pe zi – ziua 2

Ce te legeni ? …

de Mihai Eminescu

– Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
– De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , ,

O poezie pe zi – ziua 1

Penes Curcanul

    de Vasile Alecsandri 

.
Plecat-am noua din Vaslui,
Si cu sergentul, zece,
Si nu-i era, zau, nimanui
In pept inima rece.
Voiosi ca soimul cel usor
Ce zboara de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
S-aveam si pene-n frunte.

Toti dorobanti, toti căciulari,
Romani de vita veche,
Purtind opinci, suman, itari
Si cusma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hitru bun de glume,
Noi am schimbat linga Balcani
Porecla în renume !

Din cimp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara
Ca să scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa tara.
Asa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna,
Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.

Oricine-n cale ne-ntilnea
Cîntînd în gura mare,
Statea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacat ne-ntreba
De mergem la vro nunta ?
Noi raspundeam în hohot: ,,Ba,
Zburam la lupta crunta !”

,,Cu zile mergeti, dragii mei,
Si să veniti cu zile !”
Ziceau atunci batrini, femei,
Si preoti, si copile;
Dar cel sergent far’ de musteti
Racnea: ,,Să n-aveti teama,
Romanul are septe vieti
In pieptu-i de arama !”

Ah ! cui ar fi trecut prin gînd
S-ar fi crezut vrodata
Ca multi lipsi-vor în curind
Din mindra noastra ceata !
Priviti ! Din noua cîti cram,
Si cu sergentul, zece,
Ramas-am singur eu… si am
In piept inima rece !

Crud e cînd intra prin stejari
Naprasnica secure,
De-abate toti copacii mari
Din falnica padure !
Dar vai de-a lumei neagra stea
Când moartea nemiloasa
Ca-n codru viu patrunde-n ea
Si cînd securea-i coasa !

Copii ! aduceti un ulcior
De ape de sub stinca,
Să sting pojarul meu de dor
Si jalea mea adinca.
Ah ! ochii-mi sint plini de scântei
Si mult cumplit mă doare
Când mă gandesc la fratii mei,
Cu toti pieriti în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cinta voios din fluter,
Iar noi jucam hora din sat,
Rîzînd de-a boambei suier.
Deodat-o schija de obuz
Trasnind… minca-o-ar focul !
Reteaza capul lui Cobuz
S-astfel ne curma jocul.

Trei zile-n urma am razbit
Prin Dunarea umilata,
Si nu departe-am tabarit
De Plevna blestemata.
In fata noastra se-nalta
A Grivitei reduta,
Balaur crunt ce-ameninta
Cu gheara-i nevazuta.

Dar si noi inca o pindeam
Cum se pindeste-o fiara
Si tot chiteam si ne gindeam
Cum să ne cada-n gheara ?
Din ziori în ziori si turci si noi
Zvirleam în aer plumbii
Cum zvirli graunti de popusoi
Ca să hranesti porumbii.

Si tunuri sute bubuiau…
Se clatina pamintul !
Si mii de boambe vîjîiau
Trecînd în zbor ca vintul.
Sedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trageam noi tot în gol,
El tot în carne vie

Tintes era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducind moartea cu ele.
Dar intr-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Si bietul Tintes cazu mort,
Imbratisindu-si tunul.

Pe-o noapte oarba, Bran si Vlad
Erau în sentinele.
Ferbea vazduhul ca un iad
De boambe, de srapnele.
In ziori gasit-am pe-amindoi
Taiati de iatagane,
Alature c-un moviloi
De lesuri musulmane.

Sarmanii ! bine s-au luptat
Cu litfa cea pagina
Si chiar murind ei n-au lasat
Să cad-arma din mâna.
Dar ce folos ! ceata scadea !
S-acuma ramasese
Cinci numai, cinci flacai din ea.
Si cu sergentul, sese !…

Veni si ziua de asalt,
Cea zi de sânge uda !
Parea tot omul mai inalt
Fata cu moartea cruda.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte:
,,Cit n-om fi morti, voi cinci si eu
Copii, tot inainte !”

Facind trei cruci, noi am raspuns:
,,Amin ! si Doamne-ajuta !”
Apoi la fuga am impuns
Spre-a turcilor reduta.
Alelei ! Doamne, cum zburau
Voinicii toti cu mine !
Si cum la santuri alergau
Cu scari si cu fasine !

Iata-ne-ajunsi !… inca un pas
,,Ura !-nainte, ura !…”
Dar multi ramin fara de glas.
Le-nchide moartea gura !
Reduta-n noi rapede-un foc
Cit nu-1 incape gindul.
Un sir intreg s-abate-n loc,
Dar altul ii ia rindul.

Burcel în sant moare zdrobind
O tidva pagîneasca.
Soimu-n redan cade racnind
,,Moldova să traiasca !”
Doi frati Calini, ciuntiti de vii,
Se zvircolesc în sânge;
Nici unul insa, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul capitan
Cu-o larga brazda-n frunte,
Striga voios: ,,Cine-i Curcan,
Si fie soim de munte !”
Cu steagu-n mini, el sprintenel
Viu suie-o scara-nalta.
Eu cu sergentul dupa el
Sarim delaolalta.

Prin foc, prin spangi, prin glonti, prinfum,
Prin mii de baionete,
Urcam, luptam… iata-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
,,Allah ! Allah !” turcii racnesc,
Sarind pe noi o suta.
Noi punem steagul romanesc
Pe crincena reduta.

Ura ! maret se-nalta-n vint
Stindardul Romaniei !
Noi insa zacem la pământ
Cazuti prada urgiei !
Sergentul moare suierind
Pe turci în risipire,
Iar capitanul admirind
Stindardu-n fîlfîire !

Si eu, când ochii am inchis,
Când mi-am luat osinda:
,,Ah ! pot să mor de-acum, am zis,
A noastra e izbinda !”
Apoi, când iarasi m-am trezit
Din noaptea cea amara,
Colea pe rani eu am gasit
,,Virtutea militara !…”

Ah ! da-o-ar Domnul să-mi indrept
Aceasta mâna rupta,
Să-mi vindec ranile din pept,
Iar să mă-ntorc la lupta,
Căci nu-i mai scamp nimica az
Pe lumea paminteasca
Decit un nume de viteaz
Si moartea vitejeasca !

Din categoria:Diverse, O poezie pe zi, , , , ,

Arhiva

Statistici

  • 127,199 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 439 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: