Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Emil Racoviţă- primul român de la capătul Pământului

Lupii Daciei

Emil Racovita

Biologul, speologul şi exploratorul Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi pe data de 15 noiembrie 1868, într-o familie de boieri moldoveni ai căror strămoşi au urcat pe tronul ţării în secolul al XVIII-lea. A copilărit în judeţul Vaslui, la Sorăneşti, iar primele studii le-a făcut în Iaşi, sub îndrumarea scriitorului şi învăţătorului de atunci, Ion Creangă. Pasiunea sa pentru ştiinţele naturale a fost descoperită de timpuriu, în timpul studiilor de la Liceul „Institutele Unite“, de către doi dascăli de elită, Grigore Cobălcescu şi Petru Poni.

Vezi articol original 667 de cuvinte mai mult

Din categoria:Mari Romani, Medicina, , , , ,

Gândul zilei

Din categoria:Mari Romani, Socio-uman, , , ,

Nicolae C. Paulescu, descoperitorul insulinei

adevaratul descoperitor al insulinei poza1869. În ziua de 30 octombrie se naste la Bucuresti (Calea Mosilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, si al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, si două fete: Elena si Constanta). Familia tatălui se numise initial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul si epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului si directorului Scolii Politehnice din Bucuresti, Ion Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ramură a ei, Paulescu.

1880. Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare (urmate la “Scoala primară de băieti nr. 1, Culoarea de Galben”) si se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atât de arte (poezie, muzică, teatru), cît si de stiinte (mai ales de cele naturale).

1888-1891. Urmează cu strălucire, la Paris cursurile Facultătii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten si colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni si ginere).

1892-1899. Rămâne în Franta, unde se desăvârseste profesional si are acces în cercurile înalte ale stiintei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Pérpetuel Secours” si secretar de redactie la Journal de Médecine interne. Tot acum îsi începe, în limba franceză, bogata activitate publicistică (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine si doctor în Stiinte Naturale. În Franta, chiar si după întoarcerea sa definitivă în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, sperându-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secretiei interne a pancreasului”.

1900. Se reîntoarce în tară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultătii de Medicină din Bucuresti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elvetia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg).

1901. Revine pentru scurt timp în Franta (unde a obtinut titlul de Doctor al Universitătii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante).

1902. Îsi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie, cu lectia “Generatia spontanee si darwinismul în fata metodei experimentale” (cf. Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 163 si urm.), ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).

1904. “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba română. Tot acum îsi începe, în Convorbiri literare si Spitalul, polemica stiintifică de lungă durată cu N. Leon si D. Voinov, sustinându-si, cu argumente solide, pozitia anti­darwinistă. Este numit, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucuresti.

1905. Tine cele trei lectii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet si Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, apărută în acelasi an, la Bucuresti.

1906. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.

1908. Stârneste o vâlvă internatională prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.

1909. În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialistii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reusi să-i pună diagnosticul corect si să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din tară tratamentul.

1910. Apare, la Bucuresti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale. Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-si pierde mai întâi tatăl, apoi si cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, sotul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viată si maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai subredă. Decide să se mute din strada Armenească în „casa cu geamuri bombate” de pe strada Radu Calomfirescu.

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.

1916-1918. Anul intrării României în prima conflagratie mondială îl găseste pe N. C. Paulescu în plină activitate stiintifică. Este anul în care obtine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizitionează calul si trăsura! În noiembrie, trupele germane ocupă Bucurestiul. “Am rămas pe loc – mărturiseste într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultătii de Medicină – pentru că seful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sănătătii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autoritătilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucurestiul, strămutându-se la Iasi). Încă de la începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distante considerabile, începuse să urineze sânge. Hematuria s-a agravat treptat si nu se va mai vindeca de ea niciodată. În acesti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activitătilor sale obisnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împărăteasa Bizantului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil de rătăcirea manuscrisului).

1919. Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în tară).

1920. În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pariziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

1921. Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei).

1922. Ministerul Industriei si Comertului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 si intitulându-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa stiintifică internatională, doi tineri si obscuri cercetători canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îsi fac publice rezultatele lor în aceeasi directie.

1923. În lunile mai si august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat lui Banting si MacLeod! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice, ca si atitudinea favorabilă lui a unor personalităti stiintifice izolate. În constiinta noastră, dar si în memoria posteritătii stiintifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale: Începând, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting si Best, observa că “Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”), el rămâne însă adevăratul descoperitor al insulinei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of  N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).

1924-1930. Depune mărturie în procesul “văcărestenilor” (autorii “complotului studentesc” din 1923, judecati si achitati în primăvara lui 1924, cu exceptia lui Ion I. Mota, achitat abia în toamnă), in favoarea acestora. (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu tine mult, căci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurtă, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucuresti, în trei părti inegale, Biserica si Sinagoga fată cu pacificarea Omenirii (I si II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de brosuri si articole antievreiesti si antimasonice. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza si V. Trifu), se ambitionează să continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăti, la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic si celui locomotor) a rămas doar în manuscris.

1931. La 20 martie îsi alcătuia, prevăzător, testamentul. După ce a suferit o operatie ce păruse izbutită, situatia savantului a început să se înrăutătească în curând. Asa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă. În dimineata zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiati, îi adresează câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îsi făcu o cruce si… se duse. Era într-o zi de duminică si clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însusi necrologul (“Moartea unui învătat”) în Neamul Românesc: “… a trăit ca un mucenic si a murit ca un sfânt”. Un emotionant necrolog îi compune si medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui stiintifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studentii […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în Bucuresti medical, august 1931). Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Sursa: http://www.rostonline.org

Din categoria:Mari Romani, Medicina, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Basarab I Întemeietorul

Basarab I (cunoscut în documentele medievale si ca Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 – 1352.

Basarab I a fost domnitorul care, prin unificarea formatiunilor politice dintre Dunare si Carpati,a intemeiat statul liber al Tarii Romanesti. Denumit prin traditie Intemeitorul Basarab I este evocat ca erou al istoriei noastre in numeroase legende populare.
Stapan mai intaii pe tinutul Campulungului si Argesului, Basarab si-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudati locali,procesul de constituire a statului incheindu-se in primul sfert al veacului al XIV-lea. Intemeierea Tari Romanesti nu putea fi pe placul regelui Ungariei care-si vedea stanjenit planurile de expansiune teritoriala la sud de Carpati.Din aceasta pricina,au izbucnit curand conflicte. La indemnul nobililor, regele Carol Robert de Anjou a pornit o expeditie in Tara Romaneasca ca sa alunge pe Basarab.
Armata maghiara a trecut muntii pe la Severin, in luna septembrie din anul 1330. Pentru evitarea razboiului, domnitorul roman a trimis soli la curtea maghiara dar Carol Robert a respins cu avantajoasele propuneri de pace si, neluand in seama avertismentul lui Basarab ca, de va mai inainta „inlauntrul tarii, primejdia nicidecum nu o va putea inlautra”, s-a sumetit sa-si continue drumul.Dupa o straveche tactica de lupta,Basarab a pustiit locurile din calea dusmanului. Incepand sa sufere de „foamea cea mare”, oastea maghiara ,ajunsa fara izbanda pana prin partile Argesului, a primit,ordin de intoarcere. Intr-o stramtoare din munti, la Poasada o astepta insa Basarab si oameni lui.
La inceputul secolului al XIV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioada de criza politica, determinata de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slabit exercitarea suzeranitati maghiare asupra formatiunilor politice de la sud de Carpati. La aceasta se adauga si scadearea autoritati tatarilor(de la Nordul Mari Negre) asupra acestor teritorii. Ca urmare a conflictelor pe care acestiea le aveau cu cnezatele rusesti si Lituania. Acestea au fost imprejurarile externe favorabile unificari statele de la sud de Carpati.
Izvoarele istorice sunt sarace in privinta modului in care s-a realizat acest eveniment. Cert este ca in 1324 Carol Robert de Anjou il recunoaste pe Basarab(urmasul al lui Seneslau si Tihomir) ca domn. Autoritatea lui Basarab se intintea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei si a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunari (intregul teritorul dintre Nistru si Prut primind mai tarziu,numele de Basarabia). Recunoasterea lui Basarab ca domn poate fi pusa in legaturile si cu intentile regelui maghiar de a inlatura dominatia tatarilor din regiunea Dunarii. Raporturile dintre voievodul roman si Carol Robert se vor inrautati, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin. In septembrie1130, regele maghiar porneste expeditia militara impotriva lui Basarab, luand in stapanire cu acest prilej, teritoriul aflat in disputa. In aceste conditii, domnul roman face propuneri, oferind o mare despagubire de razboi (7.000 de marici de argint) dar neacceptata de regele maghiar. Oastea maghiara se indreapta spre Curtea de Arges, insa, pentru ca totul fusesse pustiit in calea sa suferea cumplit de foame si este nevoita sa faca drumul de intoarcere, probabil pe valea Oltului. Aici, intr-un loc numit Posada (loc de trecere) pe care romanii il inchisesera la capete cu valuri de pamant si santuri, oastea maghiara este atacata si in lupta care are loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou este infrant. Regele maghiar a scapat cu viata numai prin fuga de pe campul de lupta. Trebuie mentionat si faptul ca Posada nu a fost identificata cu exactitate si ca nu este nici numele localitatii. Denumirea s-a pastrat datorita faptului ca posada inseamna loc intarit natural, trecatoare ingusta in munti, iar cercetarile realizate de istorici i-au facut pe acestia sa considere ca locul bataliei s-ar afla undeva in tara Lovistei. Cronica pictata de la Viena povesteste dezastrul oastei maghiare astfel: <<Multimea numarata a romanilor-scrie i continuare acelasi impoartant izvor din epoca,”Cronicon Pictum” sau „Cronica pictata de la Viena”-sus pe rapi, alergand din toate partile, arunca sageti asupra oasteai unguresti care era in fundul vai, pe un drum care insa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curand un fel de corabie stramta, unde, din pricina inghesueli, cei ami sprinteni cai si ostasi cadeau in lupta…Au cazut tineri si batrani, principi si nobili fara nici o deosebire…Si romani au dus multi prinsi cu sine,atat raniti cat si nevatamati,si au luat multe arme si hainele pretioasea ale tuturor celor cazuti, si bani in aur si argint si vase pretioase si cingatori de sabie si multe pungi cu grosite late(cu bani) si multi cai cu sei si frae, ce toate le-au luat si le-au dus la Basarab voievod.>>
Prin lupta de la Posada(9-12 noiembrie 1330) noul stat se afirma ca stat de sine statator inlaturand suzeranitatea maghiara, iar Basarab Intemeitorul a ramas „singur stapanitor” cum va fi numit si urmasul lui, Nicolaie Alexandru. Se incheie o etapa importanta a constitiri statului medieval Tara Romaneasca, dar nu intregul proces. Mai ramanea constituirea instittiilor interne, specifice intinderi sale, care se va realiza pana la sfarzitul secolului al XVI-lea, sub urmasii lui Basarab.
Victoria obtinuta de Basarab in lupta de la Posada,din 9-12 noiembrie 1330, a consfintit independenta Tarii Romanesti. Marele act istoric al intemeirii, infaptuit de Basabar I, il asaza pe domnitor printre cei mai de seama eroi ai nemului nostru. Inscriptia de epoca de pe monumentul pe care l-a inaltat la Curtea de Arges ii cinstenste pe drept memoria, numindu-l „marele Basarab voievod”.
Traditia noasta istorica, lucrarile cronicarilor munteni si moldoveni din secolele XVII-XVIII, au considerat ca eveniment care a contribuit la formarea Tarii Romanesti „descalecatul lui Negru Voda din Fagaras”. Acesta, venind din Tara Fagasarului la sud de Carpati si-ar fi intins autoritatea asupra intregului teritoriu de aici, pe la 1290 luand nastere al doilea stat medieval romanesc. Istorici au considerat acest eveniment ca real, explicandu-l prin contributia pe care voievozii romani din Transilvania, nemultumiti de politica regelui maghiar, au avut-o in unificarea cnezatelor si voievodatelor dintre Carpati si Dunare si inlaturarea suzeranitati maghiare.

Basarab I Întemeietorul fost inmormantat la resedinta domneasca de la Campulung.

Sursa:

 1. http://enciclopediaromaniei.ro

 2. http://www.referat.ro

Din categoria:Mari Romani, Regi si Domnitori, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dimitrie A. Sturdza, istoric si politician roman

Dimitrie Alexandru Sturdza – pe numele său complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu – (n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași — d. 8 octombrie 1914, București) a fost un academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, Președintele Academiei Române între anii 1882 – 1884.

Originea. Studiile. Carierei politice

Dimitrie Alexandru Sturdza îşi avea descendenţa într-o veche familie boierească, tatăl său fiind vornicul Alexandru Sturdza. Urmează studii universitare în economie, finanţe şi istorie la Berlin, Jena, München, Freiburg, Göttingen şi Bonn. Unionist încă din tinereţe, Sturdza îşi începe cariera politică ca secretar al Divanului ad-hoc din Moldova (1857) şi al Căimăcămiei de Trei. Deşi după Unire domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl alege ca secretar personal al său, în scurt timp Sturdza îi va deveni adversar. În decembrie 1860, publică în gazeta „Steaua Dunării” articole împotriva lui Cuza, pentru care este judecat şi condamnat la surghiun într-o mănăstire.

Revine în viaţa publică, ocupând funcţia de ministru al Lucrărilor publice în guvernul Panu de la Iaşi. Activează în „monstruoasa coaliţie” şi participă la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului pe 11 februarie 1866. După venirea lui Carol I, D. A. Sturdza activează în Reprezentanţa Naţională şi este titularul câtorva ministere în mai multe guverne liberale: Agricultură, Comerţ, Lucrări Publice. Totodată, este trimis agent diplomatic al României la Constantinopol (3 decembrie 1868 – 18 decembrie 1870). Treptat, devine şi anticarlist, publicând în presa străină câteva articole injurioase la adresa domnitorului.

Sturdza a fost membru fondator al Partidului Naţional Liberal (24 mai 1875), iar în lunga guvernare a lui Ion C. Brătianu va ocupa portofoliul câtorva ministere. Politicianul român se va remarca în portofoliul Ministerului Finanţelor, când va fi delegat să se implice direct în rezolvarea problemei Strousberg, legată de concesionarea construcţiei de căi ferate către consorţiul german, care de-a lungul anilor comisese un lung şir de abuzuri. În cursul anului 1879, ministrul de Finanţe român şi cancelarul german Otto von Bismarck au avut mai multe întrevederi diplomatice, unde au dezbătut problema răscumpărării căilor ferate de la „Societatea acţionarilor” (care preluase drepturile şi obligaţiile falimentarei Strousberg).

Hotărât să pună capăt numeroaselor neînţelegeri privind concesiunea Strousberg, cancelarul leagă recunoaşterea Independenţei României de rezolvarea problemei căilor ferate, astfel că situaţia se sfârşeşte cu încheierea unei convenţii şi, de-a lungul anului 1880, cu răscumpărarea tuturor căilor ferate române de către stat, care intră în administrarea guvernului. D. A. Sturdza a jucat un rol-cheie în desfăşurarea negocierilor. Ca om politic, el era de părere că orice proiect trebuia să corespundă realităţii.

După moartea fraţilor Brătianu, Sturdza devine preşedinte al Partidului Naţional Liberal. De fapt, după cum au remarcat istoricii, în perioada 1892 – 1908, el nu a făcut altceva decât să asigure „interimatul” şi „să facă trecerea” de la Ion Brătianu-tatăl la Ion Brătianu-fiul. În 1895, Regele Carol I introduce principiul rotativei guvernamentale, prin care se asigura alternarea la putere, odată la 4 ani, a celor două partide importante de pe scena politică românească, Liberal şi Conservator.

În calitate de preşedinte al PNL, Sturdza va fi desemnat de patru ori să formeze un Consiliu de miniştri, ocupând şi portofoliul altor ministere de însemnătate. Ca ministru de Externe, a semnat un protocol de prelungire a Tratatului secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria cu prilejul vizitei la Bucureşti a împăratului Franz Josef I.
„Oculta”. Mişcarea de înlăturare de la putere

Spre sfârşitul activităţii politice, în sânul PNL s-a format o grupare denumită „Oculta”, care acţiona pentru înlăturarea lui Sturdza de la conducerea partidului. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Carada vedea în Ionel Brătianu un viitor mare om politic al României şi-l sprijinea pentru a obţine funcţia de conducerea a Partidului Naţional Liberal.

Trăind într-un continuu stres, bătrânul şef al liberalilor avea tot mai des accese de nervi prelungite, căci se simţea torturat de Carada. Într-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele Consiliului de miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada imaginar.

În octombrie 1908, se anunţă în mod oficial că primul ministru e grav bolnav şi va fi tratat la un sanatoriu de boli nervoase din străinătate. După ce Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a guvernului la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî cum se va acţiona mai departe. Iniţial, este propus ca succesor Mihail Pherekyde, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal.

Acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu, care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909 a avut loc Congresul PNL, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al partidului, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Ultimii ani din viaţă. Activitatea academică

Practic, acest moment a reprezentat şi sfârşitul activităţii politice a lui Dimitrie Alexandru Sturdza. De-a lungul vieţii sale, a contribuit în mod esenţial la întregirea patrimoniului ştiinţific, cultural şi naţional al Academiei Române, al cărei membru a fost ales încă din 15 septembrie 1871. De asemena, forul românesc i-a recunoscut imensa valoare, iar în perioada 21 martie 1882 – 5 aprilie 1884, a fost ales preşedinte al Academiei.

Dimitrie Alexandru Sturdza a murit pe 8 octombrie 1914, la vârsta de 81 de ani.

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Costache Negri, scriitor, om politic, patriot

costache negri patriot pasoptist romanCostache Negri (n. 14 mai 1812, Iaşi – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna) a fost revoluţionar paşoptist român, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova. Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educaţia şcolară şi-a făcut-o în casa părintească şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soţie era mătuşa mamei lui, şi apoi la Chişinău şi Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franţa şi Italia. S-a întors în Moldova la sfârşitul anului 1841.

Izbucnirea revoluţiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilaţi moldoveni a reuşit să ajungă la Braşov. Acolo a luat parte la întocmirea declaraţiei de principii din mai 1848 şi a proclamaţiei de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca şi propaganda comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore şi în Moldova. Datorită unei epidemii de holeră, şi a opoziţiei în creştere din partea autorităţilor habsburgice, întregul grup de revoluţionari, între care şi Negri, au fost obligaţi să părăsească Bucovina şi să se întoarcă în Franţa. Alături de alţi exilaţi români, în 1849 Costache Negri şi-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcţii judecătoreşti şi administrative. Ca om politic şi patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcţie publică – pârcălab de Covurlui. Odată cu internaţionalizarea chestiunii româneşti, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.

În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

În această vreme, lua mereu parte la adunările mişcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 şi la unirea definitivă din 1861. Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. S-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii pasiunilor sale de-p viaţă: numismatica şi colecţionarea de tablouri. De asemenea, a întreţinut o bogată corespondenţă cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.

costache negri scriitor roman imagineCostache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviţă în 1664.

Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind: „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”.

Pe casa lui Costache Negri, de la Galaţi se găseşte o placă comemorativă cu următorul text: “În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galaţi, militant pentru ideile Revoluţiei de la 1848 şi ale luptei pentru unire“.

În comuna Costache Negri din judeţul Galaţi, lângă consiliul local se găseşte Casa memorială „Costache Negri”. Aceasta a fost deschisă la 2 iunie 1968, chiar în casa revoluţionarului moldovean, construită în stilul unei case tărănesti de tip evoluat, cu două cerdace pe stâlpi de lemn.

În faţa casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici.

În timpul vieţii, Costache Negri a publicat puţin, prin reviste, astfel că şi contribuţia lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii şi un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Proza, elaborată mai ales în anii studenţiei, cuprinde povestirea Sările veneţiene (1839). Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor”! Toate acestea au fost reunite într-un volum şi publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909).

Surse:

 1. http://ro.wikipedia.org

 2. http://enciclopediaromaniei.ro

 3. http://agonia.ro/index.php/author/0035739/index.html

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, Scriitori, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ion Ghica

ion ghica lider liberali moderatiIon Ghica (n. 12 august 1816, Bucureşti – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa), om politic, matematician, diplomat, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. Eminent matematician şi diplomat, Ion Ghica a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” în activitatea pentru detronarea sa.

Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţara noastră.

Ion Ghica îşi are originile în familia Ghica, părinţii săi fiind logofătul Dimitrie Ghica şi Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte mulţi domnitori, academicieni şi oameni politici marcanţi. Ghica primeşte o educaţie europeană, obţinându-şi bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838). Mai studiază la Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi la Conservatorul de Arte şi Meserii.

Exponent al generaţiei paşoptiste. Exilul si domnia lui Cuza

Când revine în ţară în 1842, Ion Ghica îşi începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iaşi. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie şi primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenţi ai generaţiei paşoptiste, iar împreună cu prietenii de generaţie înfiinţează societatea secretă „Frăţia”. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicaţiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi au întemeiat Asociaţia Literară a României. Totodată, a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătoreşte cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanţii activi ai revoluţiei de la1848 din Ţara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluţionar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.

După înăbuşirea mişcării revoluţionare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numeşte guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinţ) de Samos. Din această calitate, reuşeşte să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în ţară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-şi susţină cauza pentru redobândirea drepturilor politice.

După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numeşte în diverse funcţii de stat, conştient de calităţile excepţionale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit preşedintele Consiliului de miniştri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă şi Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcţia de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863). Ion Ghica este unul dintre artizanii formării „monstruoasei coaliţii”.

Cariera politică. Activitatea guvernamentală

După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze ţara până la aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol Idepune jurământul de credinţă, cabinetul provizoriu îşi depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăşi la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867.

Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieţii politice româneşti, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obţine un nou mandat de prim-ministru, poziţie din care susţine mişcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I şi instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susţinerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.

Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat şi în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcţie, a adoptat Legea Poliţiei Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 şi 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenţia principiul responsabilităţii colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmaţi. În lege se preciza că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.

Cariera diplomatică.

În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Naţional (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române, Ghica este ales membru titular al Societăţii Academice Române pe 13 august 1874, fiind în numeroase rânduri preşedinte al Academiei Române (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895). Ghica desfăşoară şi o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea ştiinţifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realităţile româneşti. Spre sfârşitul vieţii se retrage la moşia sa din Ghergani, unde încetează din viaţă pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nicolae Kretzulescu

Nicolae KretzulescuNicolae Creţulescu (Kretzulescu) (n. 1 martie 1812, Bucureşti – d. 26 iunie 1900, Leurdeni, judeţul Argeş), medic, diplomat, personalitate cu vastă experienţă politică, membru al Academiei Române. S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului.

Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

Originea. Studiile

S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722). Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu. Ca atare, a primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească.

În tot acest timp ocupă şi diverse dregătorii, fiind registrator la secţia civilă a Curţii de Apel şi comisar la Departamentul de Interne. Aflat la Paris, în 1834 îşi ia bacalaureatul, apoi studiază medicina la Universitatea din Nantes. În 1839 şi-a încununat studiile medicale cu doctoratul în medicină şi chirurgie cu tema „Questions sur les diverses branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. A. D. Xenopol aprecia că Nicolae Creţulescu a fost primul doctor în medicină de naţionalitate român, din Muntenia.

Reîntors în ţară, practică medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde deschide o „şcoală de mică chirurgie”, iar din1847 se transferă la Spitalul Pantelimon. Revoluţia de la 1848 îl prinde în centrul evenimentelor. Creţulescu face parte din comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i se încredinţează misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să înnăbuşe revoluţia.

După eşecul mişcării revoluţionare, Creţulescu este exilat în străinătate. Pentru o perioadă practică medicina la un spital militar din Istanbul. După ce apele s-au calmat, revine în patrie în 1849 şi reia practica medicinei la Spitalul Colţea.

Activitatea în administraţia statului. Prim-ministru

Din 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi ocupă funcţii importante în Justiţie, fiind membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie. Preocupat de dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, Creţulescu sprijină înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

În 1857, Creţulescu fondează Societatea Medicală Ştiinţifică şi pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei dinRomânia. Nicolae Creţulescu este unul dintre oamenii politici cu o bogată activitate unionistă, iar în perioada domniei lui Cuza, ocupă înalte funcţii în administraţia statului, printre care de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 – 11 februarie 1866).

Preşedinte al Senatului. Cariera diplomatică

După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile. Creţulescu se reintegrează în viaţa politică, activând ca parlamentar, iar spre sfârşitul vieţii este ales preşedinte al Senatului (13 decembrie 1889 – 9 iunie 1890).

Din 1873, Creţulescu debutează în activitatea diplomatică, fiind numit agent diplomatic la Berlin. Avansează până la gradul diplomatic de ministru plenipotenţiar, activând în mari capitale europene, precum Roma, Paris şi Petersburg.

În timpul Războiului pentru Independenţă, Creţulescu a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care îl pune la dispoziţia armatei.

Membru titular şi preşedinte al Academiei Române

Drept recunoştinţă pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei româneşti, pe 9 septembrie 1871 este ales membru titular al Societăţii Academice Române, forul cel mai înalt al culturii române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice. De asemenea, este ales de două ori preşedinte al Academiei Române, între 1872 -1873 şi 1895 – 1898. Nicolae Creţulescu încetează din viaţă pe 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lascăr Catargiu, patriot cuminte şi dezinteresat

imagine lascar catargiuLascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti), om politic român, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator până la sfârşitul vieţii. Lascăr Catargiu a fost unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea. S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România. Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator. A ocupat timp de patru mandate funcţia de prim-ministru şi timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne. De asemenea, Catargiu a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.

Ascensiunea pe scena politică

Lascăr Catargiu s-a născut într-o familie veche de boieri moldoveni, tatăl său fiind Constantin Catargiu. Primii ani de şcoală îi urmează în pensioane particulare. După terminarea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei. Tânărul Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843 – 1844) şi prefect (pârcălab) de Neamţ.

Pe 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza îl exilează la moşia sa din judeţul Neamţ. Pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu revine în administraţia de stat. În 1853 este numit pârcălab de Iaşi, iar anul următor ocupă aceeaşi funcţie în Covurlui. Timp de doi ani, până în 1856, ocupă poziţia de agă al Poliţiei Iaşi.

Activitatea unionistă. Domnia lui Cuza

Unionist convins, Lascăr Catargiu desfăşoară o bogată activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie. Aşadar, tânărul politician s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

După Unirea Principatelor, activează pentru scurt timp ca membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie – 10 noiembrie 1859). Catargiu intră în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C. A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului.

Locotenent domnesc. Mişcarea antidinastică. Prim-ministru

Între 11 februarie – 10 mai 1866, Lascăr Catargiu face parte din Locoteneţa domnească, un organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin. Totodată, Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai – 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională.

La sfârşitul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. În perioada următoare, s-a numărat printre susţinătorii domnitorului Carol I în vremurile tulburi ale mişcării antidinastice. În momentul când Carol a decis să abdice, Catargiu a venit la palat, încercând să-l convingă să renunţe la decizie. Atunci, Catargiu a pronunţat memorabila frază: „Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara!”. Domnitorul a cerut un guvern puternic cu care să aplice politica sa reformatoare, astfel că Lascăr Catargiu a format un guvern de orientare conservatoare pe 11 martie 1871, declarând: „vom aplica constituţiunea cu toată sinceritatea, litera şi spiritul ei”; „eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”; „nu ne vom abate un singur moment de la calea legilor şi a libertăţii garantată prin buna ordine”. A fost primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative.

Ministru de Interne

lascar catargiu statuieTimp de cinci mandate la conducerea Ministerului de Interne, Catargiu a susţinut şi s-a adoptat legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale (în locul dorobanţilor), potrivit căreia se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri (practic un jandarm la o sută de locuitori contribuabili), Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867). În ministeriatul său a fost aprobată „Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne” (1892), s-a înfiinţat Serviciul fotografic, primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, a fost aprobat „„Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate”, „Legea poliţiei vânatului”.

Lider al Partidului Conservator. „Opoziţia unită”

La 3 februarie 1880, Catargiu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică. După decesul lui Emanoil Costache Epureanu, în septembrie acelaşi an, Comitetul executiv al PC îl alege în funcţia de preşedinte, poziţie în care a rămas până la moartea sa. În perioada marii guvernări liberale, Catargiu a fost liderul ce mai ferm al opoziţiei. În acest sens acţionat pentru formarea „Opoziţiei Unite”, în cadrul căreia a coalizat majoritatea grupărilor politice care doreau înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu.

De asemenea, în martie 1884 are loc fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu. Din această fuziune a rezultat o formaţiune politică hibridă, intitulată Partidul Liberal Conservator. La sfârşitul anului1888, liderul conservator are un mandat de trei luni în fruntea Adunării Deputaţilor. În perioada 29 martie 1889 – 3 noiembrie 1889, Lascăr Catargiu devine şi preşedintele Consiliului de miniştri. După căderea lui Brătianu, coaliţia conservatorilor cu liberalii sinceri nu şi-a mai găsit sensul, astfel că, în noiembrie 1891, PLC se dizolvă. Conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator, iar sincerii se întorc în Partidul Naţional Liberal.

Ultimii ani din viaţă

Lascăr Catargiu obţine un al patrulea mandat la conducerea Guvernului României, între 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895. Rămâne un membru marcant în viaţa politică românească până la sfârşitul vieţii.

Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum afirma Ion Luca Caragiale, ca un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”. Titu Maiorescu, referindu-se la liderul conservator, aprecia: „era un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”. Lascăr Catargiu a încetat din viaţă pe 30 martie 1899, la vârsta de 76 ani.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Petre P. Carp

petre p. carp imaginePetre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

Petre P. Carp s-a nascut la 28 iunie 1837 la Iasi dintr-o veche familie boiereasca amintita de Dimitrie Cantemir in Descrierea Moldovei. Inaintasii sai au fost proprietari ai mosiei de la Tibanesti. Parintele lui Petre P. Carp, cu acelasi prenume ca si fiul sau, insetat de cunoastere invata carte la Viena si se intoarce in Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influentat de ideile iluminismului si va deveni un carvunar, nume dat prin asociatie cu carbonarii italieni. Dupa primele invataturi deprinse la scoala primara, familia se hotaraste sa-l trimita pe preadolescentul Petrache sa studieze in Germania, la Berlin asa dupa cum si tatal sau si bunicul sau primisera o instructie si o educatie temeinica si aleasa la scoli superioare din Viena si Berlin.

Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la „Französische Gymnasium” (Liceul Francez).

În anul 1858, P.P. Carp își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept si Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății Junimea(primăvara anului 1864).

Deși a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 – iulie 1867).

Adept al ideilor „junimiste” s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Străine, ministru Cultelor si Instrucțiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministrul Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.

A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 – aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie – octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 – octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial, P.P. Carp a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie1900 – 27 februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 – 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

Sursa:

1. http://ro.wikipedia.org

2. http://www.romanialibera.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , ,

Arhiva

Statistici

  • 126,370 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 439 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: