Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Emil Racoviţă- primul român de la capătul Pământului

Lupii Daciei

Emil Racovita

Biologul, speologul şi exploratorul Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi pe data de 15 noiembrie 1868, într-o familie de boieri moldoveni ai căror strămoşi au urcat pe tronul ţării în secolul al XVIII-lea. A copilărit în judeţul Vaslui, la Sorăneşti, iar primele studii le-a făcut în Iaşi, sub îndrumarea scriitorului şi învăţătorului de atunci, Ion Creangă. Pasiunea sa pentru ştiinţele naturale a fost descoperită de timpuriu, în timpul studiilor de la Liceul „Institutele Unite“, de către doi dascăli de elită, Grigore Cobălcescu şi Petru Poni.

Vezi articol original 667 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Din categoria:Mari Romani, Medicina, , , , ,

Nicolae C. Paulescu, descoperitorul insulinei

adevaratul descoperitor al insulinei poza1869. În ziua de 30 octombrie se naste la Bucuresti (Calea Mosilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, si al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, si două fete: Elena si Constanta). Familia tatălui se numise initial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul si epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului si directorului Scolii Politehnice din Bucuresti, Ion Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ramură a ei, Paulescu.

1880. Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare (urmate la “Scoala primară de băieti nr. 1, Culoarea de Galben”) si se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atât de arte (poezie, muzică, teatru), cît si de stiinte (mai ales de cele naturale).

1888-1891. Urmează cu strălucire, la Paris cursurile Facultătii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten si colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni si ginere).

1892-1899. Rămâne în Franta, unde se desăvârseste profesional si are acces în cercurile înalte ale stiintei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Pérpetuel Secours” si secretar de redactie la Journal de Médecine interne. Tot acum îsi începe, în limba franceză, bogata activitate publicistică (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine si doctor în Stiinte Naturale. În Franta, chiar si după întoarcerea sa definitivă în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, sperându-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secretiei interne a pancreasului”.

1900. Se reîntoarce în tară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultătii de Medicină din Bucuresti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elvetia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg).

1901. Revine pentru scurt timp în Franta (unde a obtinut titlul de Doctor al Universitătii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante).

1902. Îsi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie, cu lectia “Generatia spontanee si darwinismul în fata metodei experimentale” (cf. Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 163 si urm.), ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).

1904. “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba română. Tot acum îsi începe, în Convorbiri literare si Spitalul, polemica stiintifică de lungă durată cu N. Leon si D. Voinov, sustinându-si, cu argumente solide, pozitia anti­darwinistă. Este numit, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucuresti.

1905. Tine cele trei lectii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet si Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, apărută în acelasi an, la Bucuresti.

1906. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.

1908. Stârneste o vâlvă internatională prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.

1909. În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialistii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reusi să-i pună diagnosticul corect si să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din tară tratamentul.

1910. Apare, la Bucuresti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale. Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-si pierde mai întâi tatăl, apoi si cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, sotul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viată si maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai subredă. Decide să se mute din strada Armenească în „casa cu geamuri bombate” de pe strada Radu Calomfirescu.

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.

1916-1918. Anul intrării României în prima conflagratie mondială îl găseste pe N. C. Paulescu în plină activitate stiintifică. Este anul în care obtine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizitionează calul si trăsura! În noiembrie, trupele germane ocupă Bucurestiul. “Am rămas pe loc – mărturiseste într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultătii de Medicină – pentru că seful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sănătătii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autoritătilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucurestiul, strămutându-se la Iasi). Încă de la începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distante considerabile, începuse să urineze sânge. Hematuria s-a agravat treptat si nu se va mai vindeca de ea niciodată. În acesti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activitătilor sale obisnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împărăteasa Bizantului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil de rătăcirea manuscrisului).

1919. Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în tară).

1920. În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pariziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

1921. Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei).

1922. Ministerul Industriei si Comertului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 si intitulându-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa stiintifică internatională, doi tineri si obscuri cercetători canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îsi fac publice rezultatele lor în aceeasi directie.

1923. În lunile mai si august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat lui Banting si MacLeod! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice, ca si atitudinea favorabilă lui a unor personalităti stiintifice izolate. În constiinta noastră, dar si în memoria posteritătii stiintifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale: Începând, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting si Best, observa că “Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”), el rămâne însă adevăratul descoperitor al insulinei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of  N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).

1924-1930. Depune mărturie în procesul “văcărestenilor” (autorii “complotului studentesc” din 1923, judecati si achitati în primăvara lui 1924, cu exceptia lui Ion I. Mota, achitat abia în toamnă), in favoarea acestora. (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu tine mult, căci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurtă, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucuresti, în trei părti inegale, Biserica si Sinagoga fată cu pacificarea Omenirii (I si II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de brosuri si articole antievreiesti si antimasonice. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza si V. Trifu), se ambitionează să continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăti, la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic si celui locomotor) a rămas doar în manuscris.

1931. La 20 martie îsi alcătuia, prevăzător, testamentul. După ce a suferit o operatie ce păruse izbutită, situatia savantului a început să se înrăutătească în curând. Asa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă. În dimineata zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiati, îi adresează câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îsi făcu o cruce si… se duse. Era într-o zi de duminică si clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însusi necrologul (“Moartea unui învătat”) în Neamul Românesc: “… a trăit ca un mucenic si a murit ca un sfânt”. Un emotionant necrolog îi compune si medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui stiintifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studentii […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în Bucuresti medical, august 1931). Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Sursa: http://www.rostonline.org

Din categoria:Mari Romani, Medicina, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ioan Cantacuzino

Dr. Ion (Ioan) Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863, Bucureşti; d. 14 ianuarie 1934, Bucureşti ) a fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.

Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul „Louis le Grand”), cât şi cele superioare (Filosofie, 1882-1886; Ştiinţe Naturale, 1886-1891; Medicină, 1887-1894) la Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: „Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l’organisme” (în limba română, „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul „Pasteur” din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în ţară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1901) şi Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocaţia sa de fondator şi organizator a fost demonstrată prin înfiinţarea unor instituţii ca „Institutul de Seruri şi Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de „Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultăţii de Medicină, precum şi a unor reviste de specialitate, „Revista Ştiinţelor Medicale” (1905), „Annales de Biologie” (1911) şi „Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”.

Ioan Cantacuzino a desfăşurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei. Începînd cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric,

Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, metodă folosită şi astăzi în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG („Bacilul Calmette-Guérin”), având germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei.

Ioan Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic şi holerei în timpul primului război mondial şi în campania antimalarică.

Ioan Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Numeroase universităţi i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).

Sursa: Wikipedia

Din categoria:Mari Romani, Medicina, , , , , , , ,

Arhiva

Statistici

  • 127,924 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 438 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: