Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Dimitrie A. Sturdza, istoric si politician roman

Dimitrie Alexandru Sturdza – pe numele său complet Dimitrie Alexandru Sturdza-Miclăușanu – (n. 10 martie 1833, Miclăușeni, județul Iași — d. 8 octombrie 1914, București) a fost un academician, om politic român și de 4 ori prim-ministru al României între anii 1895 – 1909. A fost, de asemenea, Președintele Academiei Române între anii 1882 – 1884.

Originea. Studiile. Carierei politice

Dimitrie Alexandru Sturdza îşi avea descendenţa într-o veche familie boierească, tatăl său fiind vornicul Alexandru Sturdza. Urmează studii universitare în economie, finanţe şi istorie la Berlin, Jena, München, Freiburg, Göttingen şi Bonn. Unionist încă din tinereţe, Sturdza îşi începe cariera politică ca secretar al Divanului ad-hoc din Moldova (1857) şi al Căimăcămiei de Trei. Deşi după Unire domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl alege ca secretar personal al său, în scurt timp Sturdza îi va deveni adversar. În decembrie 1860, publică în gazeta „Steaua Dunării” articole împotriva lui Cuza, pentru care este judecat şi condamnat la surghiun într-o mănăstire.

Revine în viaţa publică, ocupând funcţia de ministru al Lucrărilor publice în guvernul Panu de la Iaşi. Activează în „monstruoasa coaliţie” şi participă la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului pe 11 februarie 1866. După venirea lui Carol I, D. A. Sturdza activează în Reprezentanţa Naţională şi este titularul câtorva ministere în mai multe guverne liberale: Agricultură, Comerţ, Lucrări Publice. Totodată, este trimis agent diplomatic al României la Constantinopol (3 decembrie 1868 – 18 decembrie 1870). Treptat, devine şi anticarlist, publicând în presa străină câteva articole injurioase la adresa domnitorului.

Sturdza a fost membru fondator al Partidului Naţional Liberal (24 mai 1875), iar în lunga guvernare a lui Ion C. Brătianu va ocupa portofoliul câtorva ministere. Politicianul român se va remarca în portofoliul Ministerului Finanţelor, când va fi delegat să se implice direct în rezolvarea problemei Strousberg, legată de concesionarea construcţiei de căi ferate către consorţiul german, care de-a lungul anilor comisese un lung şir de abuzuri. În cursul anului 1879, ministrul de Finanţe român şi cancelarul german Otto von Bismarck au avut mai multe întrevederi diplomatice, unde au dezbătut problema răscumpărării căilor ferate de la „Societatea acţionarilor” (care preluase drepturile şi obligaţiile falimentarei Strousberg).

Hotărât să pună capăt numeroaselor neînţelegeri privind concesiunea Strousberg, cancelarul leagă recunoaşterea Independenţei României de rezolvarea problemei căilor ferate, astfel că situaţia se sfârşeşte cu încheierea unei convenţii şi, de-a lungul anului 1880, cu răscumpărarea tuturor căilor ferate române de către stat, care intră în administrarea guvernului. D. A. Sturdza a jucat un rol-cheie în desfăşurarea negocierilor. Ca om politic, el era de părere că orice proiect trebuia să corespundă realităţii.

După moartea fraţilor Brătianu, Sturdza devine preşedinte al Partidului Naţional Liberal. De fapt, după cum au remarcat istoricii, în perioada 1892 – 1908, el nu a făcut altceva decât să asigure „interimatul” şi „să facă trecerea” de la Ion Brătianu-tatăl la Ion Brătianu-fiul. În 1895, Regele Carol I introduce principiul rotativei guvernamentale, prin care se asigura alternarea la putere, odată la 4 ani, a celor două partide importante de pe scena politică românească, Liberal şi Conservator.

În calitate de preşedinte al PNL, Sturdza va fi desemnat de patru ori să formeze un Consiliu de miniştri, ocupând şi portofoliul altor ministere de însemnătate. Ca ministru de Externe, a semnat un protocol de prelungire a Tratatului secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria cu prilejul vizitei la Bucureşti a împăratului Franz Josef I.
„Oculta”. Mişcarea de înlăturare de la putere

Spre sfârşitul activităţii politice, în sânul PNL s-a format o grupare denumită „Oculta”, care acţiona pentru înlăturarea lui Sturdza de la conducerea partidului. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Carada vedea în Ionel Brătianu un viitor mare om politic al României şi-l sprijinea pentru a obţine funcţia de conducerea a Partidului Naţional Liberal.

Trăind într-un continuu stres, bătrânul şef al liberalilor avea tot mai des accese de nervi prelungite, căci se simţea torturat de Carada. Într-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele Consiliului de miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada imaginar.

În octombrie 1908, se anunţă în mod oficial că primul ministru e grav bolnav şi va fi tratat la un sanatoriu de boli nervoase din străinătate. După ce Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a guvernului la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî cum se va acţiona mai departe. Iniţial, este propus ca succesor Mihail Pherekyde, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal.

Acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu, care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909 a avut loc Congresul PNL, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al partidului, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Ultimii ani din viaţă. Activitatea academică

Practic, acest moment a reprezentat şi sfârşitul activităţii politice a lui Dimitrie Alexandru Sturdza. De-a lungul vieţii sale, a contribuit în mod esenţial la întregirea patrimoniului ştiinţific, cultural şi naţional al Academiei Române, al cărei membru a fost ales încă din 15 septembrie 1871. De asemena, forul românesc i-a recunoscut imensa valoare, iar în perioada 21 martie 1882 – 5 aprilie 1884, a fost ales preşedinte al Academiei.

Dimitrie Alexandru Sturdza a murit pe 8 octombrie 1914, la vârsta de 81 de ani.

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Costache Negri, scriitor, om politic, patriot

costache negri patriot pasoptist romanCostache Negri (n. 14 mai 1812, Iaşi – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna) a fost revoluţionar paşoptist român, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova. Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educaţia şcolară şi-a făcut-o în casa părintească şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soţie era mătuşa mamei lui, şi apoi la Chişinău şi Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franţa şi Italia. S-a întors în Moldova la sfârşitul anului 1841.

Izbucnirea revoluţiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilaţi moldoveni a reuşit să ajungă la Braşov. Acolo a luat parte la întocmirea declaraţiei de principii din mai 1848 şi a proclamaţiei de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca şi propaganda comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore şi în Moldova. Datorită unei epidemii de holeră, şi a opoziţiei în creştere din partea autorităţilor habsburgice, întregul grup de revoluţionari, între care şi Negri, au fost obligaţi să părăsească Bucovina şi să se întoarcă în Franţa. Alături de alţi exilaţi români, în 1849 Costache Negri şi-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcţii judecătoreşti şi administrative. Ca om politic şi patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcţie publică – pârcălab de Covurlui. Odată cu internaţionalizarea chestiunii româneşti, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.

În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

În această vreme, lua mereu parte la adunările mişcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 şi la unirea definitivă din 1861. Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. S-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii pasiunilor sale de-p viaţă: numismatica şi colecţionarea de tablouri. De asemenea, a întreţinut o bogată corespondenţă cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.

costache negri scriitor roman imagineCostache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviţă în 1664.

Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind: „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”.

Pe casa lui Costache Negri, de la Galaţi se găseşte o placă comemorativă cu următorul text: “În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galaţi, militant pentru ideile Revoluţiei de la 1848 şi ale luptei pentru unire“.

În comuna Costache Negri din judeţul Galaţi, lângă consiliul local se găseşte Casa memorială „Costache Negri”. Aceasta a fost deschisă la 2 iunie 1968, chiar în casa revoluţionarului moldovean, construită în stilul unei case tărănesti de tip evoluat, cu două cerdace pe stâlpi de lemn.

În faţa casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici.

În timpul vieţii, Costache Negri a publicat puţin, prin reviste, astfel că şi contribuţia lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii şi un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Proza, elaborată mai ales în anii studenţiei, cuprinde povestirea Sările veneţiene (1839). Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor”! Toate acestea au fost reunite într-un volum şi publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909).

Surse:

 1. http://ro.wikipedia.org

 2. http://enciclopediaromaniei.ro

 3. http://agonia.ro/index.php/author/0035739/index.html

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, Scriitori, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ion Ghica

ion ghica lider liberali moderatiIon Ghica (n. 12 august 1816, Bucureşti – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa), om politic, matematician, diplomat, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. Eminent matematician şi diplomat, Ion Ghica a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” în activitatea pentru detronarea sa.

Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţara noastră.

Ion Ghica îşi are originile în familia Ghica, părinţii săi fiind logofătul Dimitrie Ghica şi Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte mulţi domnitori, academicieni şi oameni politici marcanţi. Ghica primeşte o educaţie europeană, obţinându-şi bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838). Mai studiază la Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi la Conservatorul de Arte şi Meserii.

Exponent al generaţiei paşoptiste. Exilul si domnia lui Cuza

Când revine în ţară în 1842, Ion Ghica îşi începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iaşi. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie şi primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenţi ai generaţiei paşoptiste, iar împreună cu prietenii de generaţie înfiinţează societatea secretă „Frăţia”. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicaţiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi au întemeiat Asociaţia Literară a României. Totodată, a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătoreşte cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanţii activi ai revoluţiei de la1848 din Ţara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluţionar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.

După înăbuşirea mişcării revoluţionare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numeşte guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinţ) de Samos. Din această calitate, reuşeşte să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în ţară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-şi susţină cauza pentru redobândirea drepturilor politice.

După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numeşte în diverse funcţii de stat, conştient de calităţile excepţionale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit preşedintele Consiliului de miniştri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă şi Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcţia de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863). Ion Ghica este unul dintre artizanii formării „monstruoasei coaliţii”.

Cariera politică. Activitatea guvernamentală

După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze ţara până la aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol Idepune jurământul de credinţă, cabinetul provizoriu îşi depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăşi la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867.

Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieţii politice româneşti, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obţine un nou mandat de prim-ministru, poziţie din care susţine mişcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I şi instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susţinerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.

Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat şi în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcţie, a adoptat Legea Poliţiei Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 şi 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenţia principiul responsabilităţii colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmaţi. În lege se preciza că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.

Cariera diplomatică.

În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Naţional (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române, Ghica este ales membru titular al Societăţii Academice Române pe 13 august 1874, fiind în numeroase rânduri preşedinte al Academiei Române (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895). Ghica desfăşoară şi o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea ştiinţifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realităţile româneşti. Spre sfârşitul vieţii se retrage la moşia sa din Ghergani, unde încetează din viaţă pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nicolae Kretzulescu

Nicolae KretzulescuNicolae Creţulescu (Kretzulescu) (n. 1 martie 1812, Bucureşti – d. 26 iunie 1900, Leurdeni, judeţul Argeş), medic, diplomat, personalitate cu vastă experienţă politică, membru al Academiei Române. S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului.

Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

Originea. Studiile

S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722). Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu. Ca atare, a primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească.

În tot acest timp ocupă şi diverse dregătorii, fiind registrator la secţia civilă a Curţii de Apel şi comisar la Departamentul de Interne. Aflat la Paris, în 1834 îşi ia bacalaureatul, apoi studiază medicina la Universitatea din Nantes. În 1839 şi-a încununat studiile medicale cu doctoratul în medicină şi chirurgie cu tema „Questions sur les diverses branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. A. D. Xenopol aprecia că Nicolae Creţulescu a fost primul doctor în medicină de naţionalitate român, din Muntenia.

Reîntors în ţară, practică medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde deschide o „şcoală de mică chirurgie”, iar din1847 se transferă la Spitalul Pantelimon. Revoluţia de la 1848 îl prinde în centrul evenimentelor. Creţulescu face parte din comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i se încredinţează misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să înnăbuşe revoluţia.

După eşecul mişcării revoluţionare, Creţulescu este exilat în străinătate. Pentru o perioadă practică medicina la un spital militar din Istanbul. După ce apele s-au calmat, revine în patrie în 1849 şi reia practica medicinei la Spitalul Colţea.

Activitatea în administraţia statului. Prim-ministru

Din 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi ocupă funcţii importante în Justiţie, fiind membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie. Preocupat de dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, Creţulescu sprijină înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

În 1857, Creţulescu fondează Societatea Medicală Ştiinţifică şi pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei dinRomânia. Nicolae Creţulescu este unul dintre oamenii politici cu o bogată activitate unionistă, iar în perioada domniei lui Cuza, ocupă înalte funcţii în administraţia statului, printre care de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 – 11 februarie 1866).

Preşedinte al Senatului. Cariera diplomatică

După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile. Creţulescu se reintegrează în viaţa politică, activând ca parlamentar, iar spre sfârşitul vieţii este ales preşedinte al Senatului (13 decembrie 1889 – 9 iunie 1890).

Din 1873, Creţulescu debutează în activitatea diplomatică, fiind numit agent diplomatic la Berlin. Avansează până la gradul diplomatic de ministru plenipotenţiar, activând în mari capitale europene, precum Roma, Paris şi Petersburg.

În timpul Războiului pentru Independenţă, Creţulescu a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care îl pune la dispoziţia armatei.

Membru titular şi preşedinte al Academiei Române

Drept recunoştinţă pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei româneşti, pe 9 septembrie 1871 este ales membru titular al Societăţii Academice Române, forul cel mai înalt al culturii române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice. De asemenea, este ales de două ori preşedinte al Academiei Române, între 1872 -1873 şi 1895 – 1898. Nicolae Creţulescu încetează din viaţă pe 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lascăr Catargiu, patriot cuminte şi dezinteresat

imagine lascar catargiuLascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iaşi – d. 30 martie 1899, Bucureşti), om politic român, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator până la sfârşitul vieţii. Lascăr Catargiu a fost unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea. S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, unul dintre fondatorii doctrinei conservatoare din România. Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza l-au determinat să fie unul dintre liderii consipraţiei care au acţionat pentru detronarea domnitorului, după care a fost principalul membru al Locoteneţei domneşti care a substituit atribuţiile şefului statului până la aducerea prinţului străin. În privinţa activităţii politice, Lascăr Catargiu s-a afirmat drept cea mai avizată voce a conservatorismului românesc, fiind timp de 20 de ani preşedinte al Partidului Conservator. A ocupat timp de patru mandate funcţia de prim-ministru şi timp de cinci mandate funcţia de ministru de Interne. De asemenea, Catargiu a fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Deputaţilor.

Ascensiunea pe scena politică

Lascăr Catargiu s-a născut într-o familie veche de boieri moldoveni, tatăl său fiind Constantin Catargiu. Primii ani de şcoală îi urmează în pensioane particulare. După terminarea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei. Tânărul Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843 – 1844) şi prefect (pârcălab) de Neamţ.

Pe 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza îl exilează la moşia sa din judeţul Neamţ. Pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu revine în administraţia de stat. În 1853 este numit pârcălab de Iaşi, iar anul următor ocupă aceeaşi funcţie în Covurlui. Timp de doi ani, până în 1856, ocupă poziţia de agă al Poliţiei Iaşi.

Activitatea unionistă. Domnia lui Cuza

Unionist convins, Lascăr Catargiu desfăşoară o bogată activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie. Aşadar, tânărul politician s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

După Unirea Principatelor, activează pentru scurt timp ca membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie – 10 noiembrie 1859). Catargiu intră în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C. A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului.

Locotenent domnesc. Mişcarea antidinastică. Prim-ministru

Între 11 februarie – 10 mai 1866, Lascăr Catargiu face parte din Locoteneţa domnească, un organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin. Totodată, Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai – 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională.

La sfârşitul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. În perioada următoare, s-a numărat printre susţinătorii domnitorului Carol I în vremurile tulburi ale mişcării antidinastice. În momentul când Carol a decis să abdice, Catargiu a venit la palat, încercând să-l convingă să renunţe la decizie. Atunci, Catargiu a pronunţat memorabila frază: „Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara!”. Domnitorul a cerut un guvern puternic cu care să aplice politica sa reformatoare, astfel că Lascăr Catargiu a format un guvern de orientare conservatoare pe 11 martie 1871, declarând: „vom aplica constituţiunea cu toată sinceritatea, litera şi spiritul ei”; „eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”; „nu ne vom abate un singur moment de la calea legilor şi a libertăţii garantată prin buna ordine”. A fost primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative.

Ministru de Interne

lascar catargiu statuieTimp de cinci mandate la conducerea Ministerului de Interne, Catargiu a susţinut şi s-a adoptat legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale (în locul dorobanţilor), potrivit căreia se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri (practic un jandarm la o sută de locuitori contribuabili), Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867). În ministeriatul său a fost aprobată „Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne” (1892), s-a înfiinţat Serviciul fotografic, primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, a fost aprobat „„Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate”, „Legea poliţiei vânatului”.

Lider al Partidului Conservator. „Opoziţia unită”

La 3 februarie 1880, Catargiu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică. După decesul lui Emanoil Costache Epureanu, în septembrie acelaşi an, Comitetul executiv al PC îl alege în funcţia de preşedinte, poziţie în care a rămas până la moartea sa. În perioada marii guvernări liberale, Catargiu a fost liderul ce mai ferm al opoziţiei. În acest sens acţionat pentru formarea „Opoziţiei Unite”, în cadrul căreia a coalizat majoritatea grupărilor politice care doreau înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu.

De asemenea, în martie 1884 are loc fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu. Din această fuziune a rezultat o formaţiune politică hibridă, intitulată Partidul Liberal Conservator. La sfârşitul anului1888, liderul conservator are un mandat de trei luni în fruntea Adunării Deputaţilor. În perioada 29 martie 1889 – 3 noiembrie 1889, Lascăr Catargiu devine şi preşedintele Consiliului de miniştri. După căderea lui Brătianu, coaliţia conservatorilor cu liberalii sinceri nu şi-a mai găsit sensul, astfel că, în noiembrie 1891, PLC se dizolvă. Conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator, iar sincerii se întorc în Partidul Naţional Liberal.

Ultimii ani din viaţă

Lascăr Catargiu obţine un al patrulea mandat la conducerea Guvernului României, între 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895. Rămâne un membru marcant în viaţa politică românească până la sfârşitul vieţii.

Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum afirma Ion Luca Caragiale, ca un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”. Titu Maiorescu, referindu-se la liderul conservator, aprecia: „era un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”. Lascăr Catargiu a încetat din viaţă pe 30 martie 1899, la vârsta de 76 ani.

Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Petre P. Carp

petre p. carp imaginePetre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

Petre P. Carp s-a nascut la 28 iunie 1837 la Iasi dintr-o veche familie boiereasca amintita de Dimitrie Cantemir in Descrierea Moldovei. Inaintasii sai au fost proprietari ai mosiei de la Tibanesti. Parintele lui Petre P. Carp, cu acelasi prenume ca si fiul sau, insetat de cunoastere invata carte la Viena si se intoarce in Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influentat de ideile iluminismului si va deveni un carvunar, nume dat prin asociatie cu carbonarii italieni. Dupa primele invataturi deprinse la scoala primara, familia se hotaraste sa-l trimita pe preadolescentul Petrache sa studieze in Germania, la Berlin asa dupa cum si tatal sau si bunicul sau primisera o instructie si o educatie temeinica si aleasa la scoli superioare din Viena si Berlin.

Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la „Französische Gymnasium” (Liceul Francez).

În anul 1858, P.P. Carp își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept si Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății Junimea(primăvara anului 1864).

Deși a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 – iulie 1867).

Adept al ideilor „junimiste” s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Străine, ministru Cultelor si Instrucțiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, ministrul Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.

A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 – aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie – octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 – octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea „junimistă” se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial, P.P. Carp a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie1900 – 27 februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 – 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

Sursa:

1. http://ro.wikipedia.org

2. http://www.romanialibera.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , ,

Alexandru Vaida-Voievod

imagine Alexandru Vaida-VoievodAlexandru Vaida Voievod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu), om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc. Unul dintre iluștrii politicieni ai perioadei interbelice, Alexandru Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susținător pentru drepturile naționale a românilor din Ardeal. După Marea Unire și fuziunea naționalilor cu țărăniștii, s-a numărat printre liderii marcanți ai noului Partid Național Țărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcția de președinte al Consiliului de miniștri, remarcându-se și la conducerea Ministerului de Interne și a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, motiv pentru care i-a părăsit pe național-țărăniști și a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar șeful statului l-a folosit pentru a-și justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu experiență, care erau fideli monarhiei.

S-a născut într-o familie românească veche și bogată care se înrudea cu mari personalități politice și bisericești din trecutul Transilvaniei, cu episcopii greco-catolici Ioan Bob și cu Ioan Lemeni urmașul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohățel, participant la revoluției de la 1848. Strămoșii săi erau din Gîrbou și fuseseră înnobilați la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care și-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mișcarea națională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material și moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Școala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistrița și Brașov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena.

A fost membru al organizației studențești „România jună”, devenind președintele acesteia. La vârsta de douăzeci de ani s-a angajat în mișcarea națională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influență aparte juristul și politicianul Aurel C. Popovici care se afla la studii în orașul Graz. Anual, la 3/15 mai, Alexandru Vaida-Voevod participa activ alături de colegii săi studenți la sărbătorirea revoluției de la 1848. Interesul său pentru politică a început să crească, astfel încât era prezent la conferințele organizate de societatea„Politische Gesellschaft” unde erau invitați să țină prelegeri reputați profesori, ziariști sau politicieni. S-a implicat în campania electorală a lui Karl Lueger care a devenit primar al Vienei din partea Partidului Creștin-Social.

A făcut parte dintr-un Comitet Național care a ținut locul celor întemnițați, iar pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist și-a început-o la ziarul „Dreptatea” din Timișoara. În 1896, Vaida a reușit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestațiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul țării. Inițiativa studențească a fost sprijinită de cercurile naționaliste austriece și de presa vieneză. A reușit să mobilizeze studențimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la Universitate, în sala Wimberger și în Prater.

În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfășurând și o activitate în cadrul Partidului Național Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Rațiu în gruparea care îl susținea pe președinte. După închegarea mișcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăștie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul și să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu și în societatea românească.

S-a implicat în pregătirea și desfășurarea Conferinței Partidului Național Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care maifoto alexandru vaida voevod făceau parte Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Nicolae Comșa. Ulterior, a activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputații cu vederi democratice. S-a numărat între apropiații arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și Ungariei. Deși în 1905 Vaida a înregistrat un eșec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost ales ca deputat la mai puțin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reușit să își păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuție deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfășurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Național Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca națiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-și aleagă „așezarea ei printre națiunile libere”. Rezoluția Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. După acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat și s-a numărat între cei patru delegați ardeleni (alături de Vasile Goldiș, respectiv episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea) care au adus Regelui Ferdinand I Rezoluția Unirii pentru a fi ratificată.

Lider marcant al Partidului Național Român, Vaida Voievod este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR a obținut 169 mandate de deputat și 76 mandate de senator , cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea mandatelor pentru a susține un Consiliu de miniștri, astfel că se impunea formarea unei coaliții. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar . Inițial, regele Ferdinand l-a solicitat pe Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinței de Pace de la Paris. În realitate, fruntașul ardelean nu dorea să-și lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de șase luni. Prin acesta, Marile Puteri urmăreau să-și creeze baza legală pentru a interveni în treburile interne ale României, sub pretextul supravegherii modului cum erau respectate drepturile minorităților naționale.

În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepreședinte al PNR, în timp ce Iuliu Maniu și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfințea Marea Unire .Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obținea recunoașterea internațională a actelor unirii. Astfel, el nu și-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ștefan Cicio Pop. Vaida nu a mai reușit să revină în fruntea guvernului său, căci manevrele politice ale lui Ion I.C. Brătianu au determinat căderea acestuia.

Neputând face față problemelor cu care se confrunta România și negăsind sprijinul necesar în PNȚ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greș” și că „în politică greșelile nu se iartă”, Vaida a demisionat și din funcția de președinte al partidului pe 21 noiembrie. În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul intereselor superioare ale țării și ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegații au acceptat în unanimitate.

Treptat, susținerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărțirea sa de PNȚ. Pe 25 februarie 1935, el își fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale șefului statului

Va deveni unul dintre cei mai apropiați colaboratori, prin care Carol al II-lea își va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales președinte al Adunării Deputaților (9 iunie 1939 – 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie – 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numește la conducerea Frontului Renașterii Naționale, „unica organizație politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.

Evenimentele politice ulterioare au determinat ieșirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 a fost arestat de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de Securitate Gheorghe Crăciun. În 1946 a fost pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde și-a petrecut restul vieții, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Mormântul lui Alexandru Vaida-Voevod se află lângă zidul dinspre nord al Bisericii dintre Brazi din Sibiu.

Sursa: http://ro.wikipedia.org


Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , ,

Ion Mihalache

imagine ion mihalache

Ion Mihalache s-a nascut pe 18 februarie 1882 in Topoloveni, judetul Argeş si a decedat pe 5/6 martie 1963 la închisoarea Râmnicu Sărat. El a fost învăţător, publicist şi om politic; lider intre 5 decembrie 1918 si februarie 1925 şi preşedinte intre februarie 1925-10 octombrie 1926 al Partidului Ţărănesc; preşedinte al PNŢ in perioada 20 noiembrie 1933-23 noiembrie 1937.
După absolvirea Şcolii Normale de învăţători din Câmpulung-Muscel, profesează ca învăţător în satul natal. Este preocupat de situaţia categoriei profesionale din care face parte şi a ţărănimii din rândul căreia s-a ridicat. Infiinţează şi conduce gazete ţărăneşti şi reviste pedagogice care, pe lângă revendicări profesionale, militau şi pentru implicarea lumii satelor în viaţa politică. În Primul Război Mondial, Ion Mihalache s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă. Este decorat cu Ordinul Minai Viteazul pentru acte de bravură.
Acordarea votului universal la sfârşitul războiului face din ţărănime o categorie care, prin număr, putea înrâuri viaţa politică. La 5 decembrie 1918 înfiinţează Partidul Ţărănesc, cu scopul reprezentării intereselor ţăranilor în noul context social şi politic al României Mari. Din Partidul Taranesc va face parte si Virgil Madgearu. La primele alegeri pe baza votului universal (2-9 noiembrie 1919), PŢ obţine 10,7% din mandatele pentru Adunarea Deputaţilor şi 13% din cele de la Senat (locul patru). Ca urmare, participă la guvernul de concentrare naţională condus de Al. Vaida-Voevod, în care deţine funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor (16 decembrie 1919-12 martie 1920). Reuşeşte să promoveze o lege care îi va purta numele şi care prevedea împroprietărirea şcolilor săteşti cu o suprafaţă de teren pe care să se poată face practica agricolă (s-au acordat în total 100 ha teren arabil şi 25 ha de vie). In urma fuziunii PŢ cu Partidul Naţional Român (1926) condus de Iuliu Maniu, se formează PNŢ, unde este vicepreşedinte. Deputat de Argeş, apoi senator de drept în toate legislaturile perioadei interbelice. Deseori mergea îmbrăcat în straie ţărăneşti tradiţionale la şedinţele legislativului.
După cucerirea puterii de către PNŢ, în 1928, ocupă o serie de funcţii ministeriale în guvernele conduse de Iuliu Maniu şi Gheorghe Mironescu: ministru al Agriculturii şi Domeniilor (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930; 7-12 iunie 1930; 13 iunie-9 octombrie 1930), ministru de Interne (10 octombrie 1930-4 aprilie 1931; 11 august 1932-8 ianuarie 1933). In urma retragerii lui Iuliu Maniu de la conducerea PNŢ, preia preşedinţia partidului între 20 noiembrie 1933 şi 23 noiembrie 1937, perioadă în care face opoziţie guvernării liberale a lui Gheorghe Tătărescu. Işi transpune ideile doctrinare în programul partidului (aprilie 1935) de creare a „statului ţărănesc”, întemeiat pe colaborarea tuturor claselor sociale în cadrul unei „democraţii rurale”.
După instituirea regimului autoritar al lui Carol II, acceptă să fie consilier regal (17 aprilie 1940), dar demisionează (26 iunie 1940) atunci când se pune problema cedării Basarabiei. Participă ca voluntar la războiul împotriva URSS, fapt pentru care i se va retrage dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile din 1946, fiind considerat de autorităţile comuniste „voluntar hitlerist şi provocator de război”. Este arestat în urma înscenării de la Tămădău şi judecat alături de alţi lideri ai partidului, fiind condamnat (11 noiembrie 1947) la temniţă grea pe viaţă.
Işi sfârşeşte viaţa în închisoare după mulţi ani de suferinţe şi umilinţe. Prin convingerile, ideile şi acţiunile sale a fost un adevărat simbol al lumii ţărăneşti interbelice. Avea calităţile cu care era identificat prototipul ţăranului român în epocă: modestie, patriotism, cinste exemplară, credinţă faţă de monarhie. In concepţia sa, progresul ţării nu consta în industrializare, ci în agricultură. Milita pentru cooperative formate în mod voluntar de către ţărani, astfel încât să existe o organizare mai eficientă a muncii şi o mai bună valorificare a produselor. Şi-a pus ideile în practică chiar în satul natal, unde a organizat o cooperaţie cu bune rezultate în plan economic şi social.
In politică a rămas fidel liderului partidului, Iuliu Maniu, pe care nu l-a părăsit, aşa cum au făcut mai toate celelalte figuri proeminente ale partidului. A rămas însă în umbra acestuia, nereuşind să devină o personalitate de prim rang.

Lucrari ale lui Ion Mihalache

I. Imbunătăţirea soartei materiale a învăţătorilor (1911)

II. Ce politică să facem? (1914);

III. Noul regim agrar (1925);

IV.Scrisori către plugari (1930);

V. Statul ţărănesc (1936);

VI. Zece ani de la fuziunea PNŢ (1936);

VII. Tineretul român şi naţionalismul constructiv (1937);

VIII. Statul ţărănesc. Lămurirea Programului PNŢ (1944);

IX. Ce politică trebuie să facem (1995).

Citate ale lui Ion Mihalache

I. „Ţăranul român vrea să muncească, dar să fie el stăpân pe rodul muncii şi să fie şi el părtaş în stăpânirea ţării, potrivit muncii şi jertfei ce i se cere”. (Discurs ţinut la aniversarea fuziunii, 1936)

II. „România trebuie să fie, înainte de toate, România dreptăţii. Aceasta înseamnă a face cu putinţă fiecăruia locul ce se cuvine capacităţii sale de muncă, de inteligenţă, de talent, de cinste – în ordinea socială, în ordinea de stat”. (Discurs ţinut la aniversarea fuziunii, 1936)

III. „România va fi un stat creştin, ca expresie a imensei sale majorităţi din populaţia ţării şi ca o continuare a tradiţiei în care viaţa bisericii române a fost integrată în viaţa naţională şi publică”. (Discurs ţinut la aniversarea fuziunii, 1936)

Sursa:

1. http://biografii.famouswhy.ro/ion_mihalache/#ixzz1onelPFYa

2. http://ro.wikipedia.org

3. http://www.pntcd.eu

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Virgil Madgearu

imagine virgil madgearu referatVirgil Traian N. Madgearu s-a născut la 14 decembrie 1887, la Galaţi, într-o familie de negustori de origine macedo-română. După ce urmează cursurile primare şi liceale în oraşul natal, încheiate cu susţinerea examenului de bacalaureat la liceul „Vasile Alecsandri„, în 1907, Virgil Madgearu pleacă în Germania, la Leipzig, pentru a-şi face studiile universitare. Îşi ia doctoratul în economie, în anul 1911, cu lucrarea Zur industriellen Entwicklung Rumäniens ( Cu privire la dezvoltarea industrială a României), cu calificativul maxim summa cum laudae, după care pleacă la Londra, pentru a-şi începe specializarea în activitatea bancară, concomitent cu îmbunătăţirea cunoştinţelor de limbă engleză.

După un an petrecut în ambianţa bibliotecii de la British Museum şi într-un stagiu de specializare într-o bancă, Virgil Madgearu se reîntoarce în 1912 în ţară şi se angajează ca şef de serviciu în cadrul Casei Centrale a Meseriilor şi Asigurărilor Muncitoreşti din Bucureşti, După un an, devine redactorul şef al revistei „Monitorul asigurărilor muncitoreşti”, unde-şi va publica şi primele sale articole.

În 1916, ocupă, prin concurs, postul de profesor la Catedra de studiul întreprinderilor şi transporturilor, începându-şi astfel cariera didactică la cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior economic din ţară, pe care o va sluji toată viaţa.

Refugiat la Iaşi în timpul ocupaţiei germane a capitalei din primul război mondial, Virgil Madgearu se afirmă ca o personalitate pe deplin împlinită, deschizătoare de noi drumuri. Împreună cu Victor Slăvescu şi Ion Răducanu iniţiază publicarea revistei „Independenţa economică”, adevărat forum pentru afirmarea ideilor economiştilor români din perioada interbelică. Tot în această perioadă, la iniţiativa marelui sociolog Dimitrie Gusti,se implică în înfiinţarea „Asociaţiei pentru ştiinţă şi reformă socială”, devenită în anul 1921 Institutul Social Român, al cărtui secretar general a fost până în anul 1924.

În climatul de efervescenţă politică şi optimism generat de împlinirea marelui ideal al realizării României Mari, Virgil Madgearu s-a înrolat în Partidul Ţărănesc (sub conducerea lui Ion Mihalache), devenind secretarul general al acestei formaţiuni politice, funcţie pe care şi-o menţine şi după fuziunea cu Partidul Naţional (condus de Iuliu Maniu) prin care, în anul 1926, se formează Partiul Naţional Ţărănesc, al cărui doctrinar avea să devină.

În toată perioada interbelică, până la sfârşitul dramatic al vieţii sale, activitatea lui Virgil Madgearu s-a desfăşurat concomitent pe cel puţin trei planuri: la catedră, în cercetarea ştiinţifică şi publicistică şi în politică, unde, în afară de faptul că a fost deputat în Parlament, până la desfiinţarea acestuia , în cea mai zbuciumată perioadă a evoluţiei economiei româneşti interbelice, a crizei economice din 1929-1933, a fost membru al guvernelor naţional-ţărăniste ca titular la mai multe ministere: industrie şi comerţ, comunicaţii (ministru ad-interim), finanţe, agricultură şi domenii. Bătălia cu consecinţele dezastruoase ale crizei a purtat-o mai ales ca ministru de finanţe. În acelaşi timp, s-a remarcat ca unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai funcţionării economiei naţionale şi internaţionale prin poziţia adoptată la conferinţele financiar monetare de la Stressa sau Londra, la care a participat ca reprezentant al României sau chiar al statelor agrare din centrul şi estul Europei.

După alegerile din noiembrie 1933, care au adus la guvernare pe liberali, activitatea politică a lui Virgil Madgearu a continuat în parlament, dar la o mult mai redusă intensitate, preocupările sale reorientându-se predominant spre catedră şi cercetare.

Personalitate intransigentă în apărarea convingerilor sale, preocupat de destinele neamului său, Virgil Madgearu a demascat pericolele intenţiilor expansioniste ale Germaniei pe plan extern şi a condamnat comportamentul mişcarii legionare pe plan intern, în viaţa politică şi în mediul universitar, atrăgându-şi înscrierea numelui pe „listele morţii” întocmite la congresul ţinut de legionar în anul 1936, la Târgu Mureş. Regele Carol al II-lea i-a fixat domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa (în perioada 22 martie-20 aprilie 1940), iar după venirea legionarilor la putere, în septembrie 1940, ameninţările cu moartea devin tot mai dese, până când, la 27 noiembrie 1940, este răpit şi asasinat în pădurea Snagov de către o echipă legionară a morţii, împărtăşind acelaşi tragic destin cu un alt mare apostol al neamului nostru – Nicolae Iorga.

A fost decorat cu Marea Cruce Coroana României, St. Maurice et Lazarus, Vulturul Alb – Serbia, Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare.

Recunoaşterea deplină a meritelor sale şi în mediul academic a venit abia în anul 1990, când a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, reparaţie morală şi, în acelaşi timp, omagiu postum adus celui mai reprezentativ economist al perioadei interbelice.

Lucrări scrise

Deşi i-a fost curmată brutal viaţa, la doar 53 de ani, Virgil Madgearu are una din cele mai bogate opere scrise în perioada interbelică. Ea cuprinde cursuri universitare, din care reiese erudiţia şi profunzimea pregătirii profesorului, zeci de studii şi articole despre probleme preocupante ale economiei naţionale, rapoarte asupra situaţiei economice a României din perioada crizei economice din 1929-1933 şi câteva cărţi de referinţă pentru literatura economică şi sociologică românească. Dintre acestea, cele mai importante cinci titluri sunt:
1. Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Independenţa Economică, Bucureşti, 1940;
2. Agrarianism, capitalism, imperialism, contribuţii la studiul evoluţiei sociale româneşti, Institutul de arte grafice, Bucureşti, 1936;
3. Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei româneşti, Atelierele „Adevărul” S.A. , Bucureşti, 1935;
4. Realitatea finanţelor româneşti, Editura Economistul, Bucureşti, 1937;
5. Curs de Economie Politică, Institutul de Cercetări Economice Profesor Virgil Madgearu, Bucureşti, 1944.

Sursa: http://www.epir.ase.ro

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Constantin A. Rosetti

Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, București; d. 8 aprilie 1885, București) – deseori numit C.A. Rosetti, fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.

Înainte de 1848

Studiile și le-a făcut la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a avut profesori, printre alții, pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) întră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. „Se apucă de literatură, apoi intră în administrație, fiind șeful poliției din Pitești în 1842, și după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din București. Își dădu demisia în 1845.”

În 1844 pleacă pentru prima dată la Paris: „Aveam apoi nădejdea că lucrînd 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin știință și virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puțin patria mea și astfel mă voi sfîrși și eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia.”  Este în legătură cu alți prieteni și amici: Ion C. Brătianu, pictorul Rosenthal, Mălinescu, Andronescu, Scarlat Vîrnav. Prin septembrie (început de octombrie) pleacă spre înapoi țară, căci îi vin vești cum că mama sa este bolnavă.

După moartea mamei sale (decembrie 1844), pe la jumătatea anului 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, și alți reprezentanți ai spiritului revoluționar francez al epocii. Aici, se străduiește, împreună cu moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relațiile dintre studenții valahi și cei moldoveni, uniți în jurul ideilor noi de autodeterminare națională și dreptate socială. În această atmosferă, se înființează, în decembrie 1845, Societatea studenților români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotați, să facă studii la Paris. Ca președinte al societății este ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.

Este inițiat în masonerie într-o lojă pariziană, în 1844 sau 1845.

Se întoarce la București în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu prietenii englezi Winterhalder și E. Grant (viitorul său cumnat) o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociației literare care acoperea activitatea societății secrete Frăția: „Asociațiunea literară a României”. În acești ani începe să parte din ce în ce mai activă la conducerea comerțului bucureștean.

În 1847 se căsătorește cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoțiano-franțuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluționară pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary Grant era sora consulului englez la București, Effingham Grant, el însuși căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviță, fiica lui Alexandru Racoviță.

Revoluția de la 1848 și exilul

În timpul revoluției din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului „Pruncul român”.

După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

Activitatea după revenirea în țară 

Revenit în țară în 1857, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.

A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut cu entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. În 1858 a pus bazele „Asociației lucrătorilor tipografi din București”, al cărui președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.

A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru cîteva luni ministru al „Instrucțiunii publice și Cultelor”. A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluționarului român, în București există strada C.A. Rosetti și Piața C. A. Rosetti, unde tronează Monumentul lui C. A. Rosetti.

Publicistica lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris versuri sentimentale și patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, , , , , , , , , , , , , , , ,

Arhiva

Statistici

  • 126,370 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 439 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: