Blogul lui Laivindur

Filme româneşti, melodii româneşti, istorie românească

Costache Negri, scriitor, om politic, patriot

costache negri patriot pasoptist romanCostache Negri (n. 14 mai 1812, Iaşi – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna) a fost revoluţionar paşoptist român, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova. Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educaţia şcolară şi-a făcut-o în casa părintească şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soţie era mătuşa mamei lui, şi apoi la Chişinău şi Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franţa şi Italia. S-a întors în Moldova la sfârşitul anului 1841.

Izbucnirea revoluţiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilaţi moldoveni a reuşit să ajungă la Braşov. Acolo a luat parte la întocmirea declaraţiei de principii din mai 1848 şi a proclamaţiei de demitere a domnitorului Mihail Sturdza. După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca şi propaganda comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore şi în Moldova. Datorită unei epidemii de holeră, şi a opoziţiei în creştere din partea autorităţilor habsburgice, întregul grup de revoluţionari, între care şi Negri, au fost obligaţi să părăsească Bucovina şi să se întoarcă în Franţa. Alături de alţi exilaţi români, în 1849 Costache Negri şi-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcţii judecătoreşti şi administrative. Ca om politic şi patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcţie publică – pârcălab de Covurlui. Odată cu internaţionalizarea chestiunii româneşti, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.

În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

În această vreme, lua mereu parte la adunările mişcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 şi la unirea definitivă din 1861. Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. S-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii pasiunilor sale de-p viaţă: numismatica şi colecţionarea de tablouri. De asemenea, a întreţinut o bogată corespondenţă cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.

costache negri scriitor roman imagineCostache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviţă în 1664.

Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind: „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”.

Pe casa lui Costache Negri, de la Galaţi se găseşte o placă comemorativă cu următorul text: “În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galaţi, militant pentru ideile Revoluţiei de la 1848 şi ale luptei pentru unire“.

În comuna Costache Negri din judeţul Galaţi, lângă consiliul local se găseşte Casa memorială „Costache Negri”. Aceasta a fost deschisă la 2 iunie 1968, chiar în casa revoluţionarului moldovean, construită în stilul unei case tărănesti de tip evoluat, cu două cerdace pe stâlpi de lemn.

În faţa casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici.

În timpul vieţii, Costache Negri a publicat puţin, prin reviste, astfel că şi contribuţia lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii şi un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Proza, elaborată mai ales în anii studenţiei, cuprinde povestirea Sările veneţiene (1839). Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice: „În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor”! Toate acestea au fost reunite într-un volum şi publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909).

Surse:

 1. http://ro.wikipedia.org

 2. http://enciclopediaromaniei.ro

 3. http://agonia.ro/index.php/author/0035739/index.html

Anunțuri

Din categoria:Mari Romani, Politicieni, Scriitori, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Vasile Alecsandri

Poet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Alexandru Ioan Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în „Dacia literară„, și cu pieseta „Farmazonul din Hîrlău„. După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Vasile Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Vasile Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, „Doinele„. Al doilea grup de poezii, „Lăcramioare„, apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate „Suvenire” (1853) și „Margăritarele” (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. 

Sursă: istoria.md

Din categoria:Mari Romani, Scriitori, , , , , , , , , , , , ,

Grigore Vieru

Poetul Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, „Muzicuţe”, şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: „Făt-Frumos şi Curcubeul” şi „Bună ziua, fulgilor!”. În 1964, publică în revista Nistru poemul „Legământ”, dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul „Versuri pentru cititorii de toate vârstele”, pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru publică poemul „Bărbaţii Moldovei”, cu o dedicaţie pentru „naţionalistul” Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice „Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate „Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, „Brâncuşi”, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică „Duminica cuvintelor” la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit „obligatorie” în orice grădiniţă de copii.

În 1970, editura Lumina publică „Abecedarul”, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii „Trei iezi”. La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul „Curcubeul”, în care s-a găsit „ascuns” tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban şi Tatiana Nicolescu.

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice „Aproape”, cu ilustraţii color de Isai Cârmu.

În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului „Steaua de vineri”, cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.

În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimâbreanu), în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, apare o selecţie din lirica poetului sub numele „Izvorul şi clipa”, cu o prefaţă de Marin Sorescu.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii „Maria Mirabela”, al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen. În acelaşi an apare cartea de versuri „Rădăcina de foc”, la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).

În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

 În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic „Acum şi în veac” (Colecţia: Biblioteca şcolarului), iar în 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu” – 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.

Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol.  Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova. 

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce. Câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău, o stradă din Iași şi una din Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naștere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor.

Surse:

     1. http://www.grigorevieru.md;

     2. http://www.ro.wikipedia.org.

Din categoria:Mari Romani, Scriitori, , , , , , , , , , ,

Petre Tutea, un Socrate al Romaniei

Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, Boteni, Muscel, județul Argeș – d. 3 decembrie 1991) a fost un eseist, filozof, economist și om politic român.

Născut în familia unui preot, a studiat la Liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung-Muscel și la Liceul „George Barițiu” din Cluj. A urmat Facultatea de Drept laUniversitatea din Cluj, ajungând doctor în Drept administrativ, „Magna cum laude” (1929).

Descris de Emil Cioran: „Un marxist entuziast și mistic, dar care nu știa un cuvînt din limba rusă”, deoarece Țuțea și-a făcut cruce sărutând ziarul Pravda.

În anul 1932, fondează revista „Stânga: linia generală a vremii”, unde semnează cu pseudonimul Petre Boteanu. La ziar colaborează Sorin Pavel și Petre Pandrea, autorii Manifestului Crinului Alb („Gândirea”, VIII, nr. 8-9, 1928), precum și Traian Herseni, Petru Comarnescu, Mihai D. Ralea. În 1933 este referent în Ministerul Comerțului și Industriei, instituție care în 1936 își va schimba numele. Între anii 1933-1934 a fost atașat la Legația Economică Română din Berlin, unde se întâlnește cu Nae Ionescu.

În 1935 a publicat Manifestul revoluției naționale , împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță. Între anii 1936-1939 a fost șef de secție în Ministerul Economiei Naționale, Biroul de publicații economice și propagandă. În 1940 a fost șef de secție în Ministerul Comerțului Exterior. Colaborează la diverse publicații, în special la „Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, unde publică articole de economie politică. Printre ceilalți colaboratori ai ziarului se aflau Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu și mulți alți intelectuali ce făceau parte din generația anilor 1930. În cadrul Guvernului Național-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Țuțea a îndeplinit funcția de Șef de Serviciu și apoi Director în Ministerul Economiei Naționale. Între 1940-1944 a fost șef de secție în Ministerul Războiului, iar între anii 1944-1948 a fost director de studii în Ministerul Economiei Naționale.

Este arestat de către autoritățile comuniste impuse de sovietici și anchetat fără condamnare timp de 5 ani (1948-1953), apoi este arestat din nou pe 22 decembrie 1956 sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale. Este condamnat la 10 ani închisoare în 1957, apoi i se intentează un nou proces în 1959 și este condamnat la 18 ani muncă silnică, din care a executat 8 ani (1956-1964) în diverse penitenciare, mai ales la Aiud.

După ce a fost eliberat în timpul amnistiei din 1964, cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor din închisoare, Țuțea s-a aflat sub observația permanentă a securității comuniste. Numeroasele descinderi la locuința sa modestă au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii și materiale, printre care o copie a proiectului Prometeu. Către sfârșitul vieții a început o Antropologie creștină concepută schematic în șase capitole:

     1. Problemele sau Cartea întrebărilor;

  2 . Sistemele sau Cartea întregurilor logice, autonom-matematice, paralele cu întregurile ontice;

     3. Stilurile sau Cartea unităților cultural-istorice și a modalităților estetice ale artelor, sau Omul estetic;

     4. Științele, sau Disciplinele spiritului omenesc;

     5. Fizica – stiinta stiintelor naturii,

     6. Dogmele sau situarea spiritului în imperiul certitudinii.

Petre Țuțea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după prăbușirea regimului comunist scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile.

Din categoria:Mari Romani, Scriitori, , , , , , , , , ,

Gheorghe Ursu

Gheorghe Ursu (n. 1 iulie 1926, Soroca, Basarabia – d. 17 noiembrie 1985, torturat la Calea Rahovei, Bucureşti) a fost un inginer de construcţii, poet, scriitor şi disident. A fost arestat în urma denunţului unei colege de serviciu, care a intrat în posesia jurnalului său intim, jurnal confiscat ulterior de Securitate. A murit din cauza bătăilor primite în timpul detenţiei.

Gheorghe Ursu s-a născut în oraşul Soroca, fiul lui Vasile Ursu (din Galaţi) şi al Margaretei (din Măgura Ilvei Năsăud). Gheorghe a învăţat la şcoala din Soroca pînă în anul 1941 cînd familia s-a mutat la Galaţi. A continuat să înveţe la liceul Vasile Alecsandri din Galaţi. Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost ucişi la Auschwitz.

În anul 1970 i s-a publicat la editura Litera un volum de versuri numit “Mereu Doi” cu o prefaţă scrisă de Nina Cassian.
În urma confiscări Jurnalului intim, prietena lui, poeta Nina Cassian, a preferat să nu se mai întoarcă în România şi a emigrat în SUA.
În octombrie 2001, Serviciul Român de Informaţii a dat în presă un comunicat, prin care a anunţat existenţa de 50.000 de file de manuscrise confiscate înainte de 1989. Printre ele au fost 811 pagini ale jurnalului lui Gheorghe Ursu.

În octombrie 2003, foştii colonei de miliţie, Tudor Stănică şi Mihail Creangă au fost condamnaţi la 20 de ani de închisoare pentru omorul lui Gheorghe Ursu.

În decembrie 2005, fostul general SRI, Eugen Grigorescu, a fost condamnat la 3 ani de închisoare privind dispariţia jurnalului lui Gheorghe Ursu. Fiul inginerului Ursu, Andrei Ursu, încearcă să găsească aceste pagini de jurnal, care au ajuns pe la începutul anilor 90 la Gabriela Adameşteanu, cea care a publicat o selecţie din Jurnal în revista 22, în arhiva CNSAS. Până în acest moment, manuscrisul nu a fost încă descoperit.

Gheorghe Ursu a fost arestat pe 21 septembrie 1985 pe motiv că deţinea valută. A fost plasat în aceeaşi celulă cu „recidiviştii violenţi” Marian Cliţă şi Gheorghe Radu, iar miliţienii au primit ordin să nu intervină, chiar dacă din spatele gratiilor se auzeau zgomote. În paralel, Gheorghe Ursu era scos din celulă şi „interogat” zilnic, prin „metode specifice”, de către Securitate. Disidentul a rezistat până pe 17 noiembrie 1985, iar organele statului au notat drept cauză oficială a morţii o „peritonită”.

Gheorghe Ursu a fost şi scriitor, cartea de călătorie scrisă de acesta fiind publicată post-mortem în anul 1991.

Sursa: Wikipedia.org

Din categoria:Mari Romani, Scriitori, , , , , , , ,

Arhiva

Statistici

  • 127,924 vizualizari

Meniu

Alătură-te altor 438 de urmăritori

Actiunea 2012

Unirea Republica Moldova cu Romania Actiunea2012

Despre mine:

I just want to rule the world !

%d blogeri au apreciat asta: