Nicolae C. Paulescu, descoperitorul insulinei

adevaratul descoperitor al insulinei poza1869. În ziua de 30 octombrie se naste la Bucuresti (Calea Mosilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, si al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, si două fete: Elena si Constanta). Familia tatălui se numise initial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul si epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului si directorului Scolii Politehnice din Bucuresti, Ion Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ramură a ei, Paulescu.

1880. Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare (urmate la “Scoala primară de băieti nr. 1, Culoarea de Galben”) si se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atât de arte (poezie, muzică, teatru), cît si de stiinte (mai ales de cele naturale).

1888-1891. Urmează cu strălucire, la Paris cursurile Facultătii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten si colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni si ginere).

1892-1899. Rămâne în Franta, unde se desăvârseste profesional si are acces în cercurile înalte ale stiintei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Pérpetuel Secours” si secretar de redactie la Journal de Médecine interne. Tot acum îsi începe, în limba franceză, bogata activitate publicistică (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine si doctor în Stiinte Naturale. În Franta, chiar si după întoarcerea sa definitivă în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, sperându-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secretiei interne a pancreasului”.

1900. Se reîntoarce în tară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultătii de Medicină din Bucuresti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elvetia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg).

1901. Revine pentru scurt timp în Franta (unde a obtinut titlul de Doctor al Universitătii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante).

1902. Îsi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie, cu lectia “Generatia spontanee si darwinismul în fata metodei experimentale” (cf. Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 163 si urm.), ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).

1904. “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba română. Tot acum îsi începe, în Convorbiri literare si Spitalul, polemica stiintifică de lungă durată cu N. Leon si D. Voinov, sustinându-si, cu argumente solide, pozitia anti­darwinistă. Este numit, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucuresti.

1905. Tine cele trei lectii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet si Dumnezeu”) care vor alcătui lucrarea Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, apărută în acelasi an, la Bucuresti.

1906. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.

1908. Stârneste o vâlvă internatională prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.

1909. În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialistii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reusi să-i pună diagnosticul corect si să o vindece în scurtă vreme, coordonându-i din tară tratamentul.

1910. Apare, la Bucuresti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale. Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-si pierde mai întâi tatăl, apoi si cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, sotul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viată si maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai subredă. Decide să se mute din strada Armenească în „casa cu geamuri bombate” de pe strada Radu Calomfirescu.

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.

1916-1918. Anul intrării României în prima conflagratie mondială îl găseste pe N. C. Paulescu în plină activitate stiintifică. Este anul în care obtine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizitionează calul si trăsura! În noiembrie, trupele germane ocupă Bucurestiul. “Am rămas pe loc – mărturiseste într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultătii de Medicină – pentru că seful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sănătătii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autoritătilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucurestiul, strămutându-se la Iasi). Încă de la începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distante considerabile, începuse să urineze sânge. Hematuria s-a agravat treptat si nu se va mai vindeca de ea niciodată. În acesti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activitătilor sale obisnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împărăteasa Bizantului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil de rătăcirea manuscrisului).

1919. Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în tară).

1920. În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pariziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

1921. Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei).

1922. Ministerul Industriei si Comertului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 si intitulându-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa stiintifică internatională, doi tineri si obscuri cercetători canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îsi fac publice rezultatele lor în aceeasi directie.

1923. În lunile mai si august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat lui Banting si MacLeod! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice, ca si atitudinea favorabilă lui a unor personalităti stiintifice izolate. În constiinta noastră, dar si în memoria posteritătii stiintifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale: Începând, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting si Best, observa că “Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”), el rămâne însă adevăratul descoperitor al insulinei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of  N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).

1924-1930. Depune mărturie în procesul “văcărestenilor” (autorii “complotului studentesc” din 1923, judecati si achitati în primăvara lui 1924, cu exceptia lui Ion I. Mota, achitat abia în toamnă), in favoarea acestora. (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu tine mult, căci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurtă, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucuresti, în trei părti inegale, Biserica si Sinagoga fată cu pacificarea Omenirii (I si II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de brosuri si articole antievreiesti si antimasonice. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza si V. Trifu), se ambitionează să continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăti, la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic si celui locomotor) a rămas doar în manuscris.

1931. La 20 martie îsi alcătuia, prevăzător, testamentul. După ce a suferit o operatie ce păruse izbutită, situatia savantului a început să se înrăutătească în curând. Asa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă. În dimineata zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiati, îi adresează câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îsi făcu o cruce si… se duse. Era într-o zi de duminică si clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însusi necrologul (“Moartea unui învătat”) în Neamul Românesc: “… a trăit ca un mucenic si a murit ca un sfânt”. Un emotionant necrolog îi compune si medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui stiintifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studentii […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în Bucuresti medical, august 1931). Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Sursa: http://www.rostonline.org

Reclame

Alexandru Averescu – erou al Marelui Război

Alexandru Averescu (nascut 9 martie 1859, Ismail – decedat 3 octombrie 1938, Bucureşti). Mareşal şi om politic, preşedinte al Consiliului de Miniştri (29 ianuarie-4 martie 1918; 13 martie 1920-13 decembrie 1921; 30 martie 1926-4 iunie 1927). Fiu al unui ofiţer român din armata rusă, ulterior învăţător la Iaşi şi Târgu Frumos,  Averescu este una dintre cele mai cunoscute personalitati romanesti de la inceputul secolului al-XX-lea, deopotriva comandant si teoretician, care isi datoreaza renumele, in primul rand faptelor sale de arme pe campul de lupta.  MareşalulAverescu a fost autorul a peste 12 opere privitoare la chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
A studiat la Seminarul teologic din Ismail, unde rămâne un an, după care absolvă Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti (1876). Se distinge în timpul Războiului de Independenţă, unde participă ca voluntar, obţinând gradul de sergent. Optează pentru o carieră militară, urmând Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi Şcoala Superioară de Război din Torino (terminată în 1886). Revenit în ţară, este director de studii la Şcoala Superioară de Război (1894-1896), ataşat militar la Legaţia română de la Berlin (1896-1898) şi şeful secţiei operaţii din cadrul Marelui Stat Major (1899-1904). General de brigadă din 10 mai 1906, este ales senator în 1907, pe listele naţional-liberale, fără a fi membru de partid. Ministru de Război (13 martie 1907-4 martie 1909), adept al ordinii şi legalităţii, a avut sarcina de a potoli răscoala ţăranilor, de care s-a achitat cu succes. Şef al Marelui Stat Major General (18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913), coordonează participarea militară a României la cel de-al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.
Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 – 26 august 1916, 26 septembrie 1916 – 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916) si a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917). Apropierea sa de soldaţi, faptul că era trimis să rezolve marile probleme apărute pe front şi că s-a achitat de cele mai dificile sarcini a dus la naşterea unui adevărat cult al său în rândul soldaţilor care au început să vadă în el un „Salvator”.

Popularitatea sa a ajuns atât de mare încât se zvonise că ar vrea să-l răstoarne pe rege şi să preia puterea. Jignit de neîncrederea perechii regale, şi-a înaintat demisia care a fost respinsă. Demobilizaţii au dus cu ei acasă acest mit care va da roade şi în plan politic. Intr-un moment crucial pentru soarta României, Regele Ferdinand îi încredinţează formarea unui Guvern (29 ianuarie-4 martie 1918) care să încheie armistiţiul cu Puterile Centrale, învingătoare pe frontul de est. Se semnează astfel Tratatul preliminar de pace de la Buftea (20 februarie 1918), iar sub guvernul Alexandru Marghiloman, Tratatul de Pace de la Bucureşti (24 aprilie 1918), care va rămâne fără urmări concrete în urma victoriei Antantei pe frontul de vest. Bazându-se pe valul de popularitate, demisionează din armată şi intră în politică, formând Liga Poporului (1918, din aprilie 1920 devenită Partidul Poporului), care avea ca slogan „Muncă, cinste şi legalitate!” Formaţiunea obţine victoria categorică la alegerile din mai 1920 (206 din cele 372 de mandate la Adunarea Deputaţilor; 124 din cele 166 de mandate la Senat).


Conduce guvernul în perioada de refacere de după război (13 martie 1920-13 decembrie 1921), deţinând, totodată, şi portofoliul Internelor (13 martie-13 iunie 1920) şi al Industriei şi Comerţului (16 noiembrie 1920-13 decembrie 1921), fiind susţinut politic de Ion I.C. Brătianu. In timpul acestei guvernări se realizează integrarea provinciilor româneşti unite cu ţara în 1918, reforma financiară, care preconiza introducerea impozitului progre şiv pe avere şi pe îmbogăţirea din timpul războiului, unificarea monetară şi reforma agrară, în urma căreia sunt împroprietărite circa 1,5 milioane de familii ţărăneşti. Totodată, este semnat Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), tratatele bilaterale prin care s-a constituit Mica înţelegere, tratatele de amiciţie cu Franţa, Italia şi Concordatul cu Vaticanul (primul rol avându-l ministrul de Externe, Take Ionescu).

Este din nou prim-ministru în perioada 30 martie 1926-4 iunie 1927 (concomitent ministru al Finanţelor, 19 martie-4 iunie 1927). Acum stabileşte contacte cu principele Carol pentru aducerea sa pe tron, în contextul bolii tot mai grave de care suferea Regele Ferdinand. Pentru contribuţia sa militară şi politică la istoria României este consacrat membru de onoare al Academiei (1923), senator de drept (1926) şi mareşal al României (14 iunie 1930). Consimte la instaurarea regimului autoritar carlist, fiind apoi numit consilier regal (30 martie 1938).

Popularitatea câştigată pe câmpul de luptă este încet risipită pe câmpul luptelor politice. Nu a avut un program politic, spiritul de ordine şi disciplină, transferat în viaţa politică, neputând înlocui viziunea politică. Declara că „am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat… Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărată lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”.

Autor al unor tratate militare şi al lucrărilor Criza politică şi urmările ei (1927) şi Dictatura şi comunismul (1936). Şi-a consemnat memoriile în Notiţe zilnice de război (1937). După moarte, trupul i-a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat din iniţiativa sa pentru a cinsti memoria eroilor din 1917.

Sursa:

  1. http://bibliografie.famouswhy.ro/

  2. http://ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul – film complet

Filmul complet Mihai Viteazul (1970).

Regizor: Sergiu Nicolaescu.

Distributie: Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Olga Tudorache, Florin Piersic, Ion Besoiu.

Vizionare placuta !

.

Evenimente istorice – 18 octombrie

 

1495 – S–a încheiat construcția bisericii domnești din Dorohoi.

1599 – Bătălia de la ȘelimbărMihai Viteazul învinge oastea transilvană condusă de Andrei Bathory; întregul teritoriu al Transilvaniei intra în stapânirea lui Mihai Viteazul.

1878 – Rusia a luat în stapânire totală Basarabia.

1881 – Inaugurarea liniei ferate Buzău – Mărășești, prima linie de cale ferată construită de inginerii români.

1883 – S–a semnat, la Viena, într–un cadru strict secret, Tratatul de alianță româno-austro–ungar.

1907 – S-a născut Mihail Sebastian, scriitor român (d. 1945)

1918 – Înființarea Societății simfonice „George Enescu” din Iași.

2006 – Alpinistul român Ticu Lăcătușu reușește să escaladeze, în premieră mondială, cel mai înalt vârf (6.403 metri) din masivul himalayan Tsartse. Vârful a fost botezat Europa.